În ziua în care, pe la trei ani şi ceva, Clara a învăţat de una singură cum să dea „replay“ unei melodii pe YouTube, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă sperii (deşi înclinam cumva, în mod natural, ca orice părinte care şi-a petrecut copilăria cu cheia de gît, către a doua variantă). Era perioada în care urmăream Kermit the Frog cam de zece ori la rînd şi, după ce a studiat pe tăcute procedura timp de cîteva zile, urmărindu-mi atentă mişcările, Clara s-a decis că treaba e destul de simplă şi că se poate descurca singură. A fost o surpriză absolută, mai ales că nici prin cap nu-mi dăduse să o iniţiez în tainele folosirii Internetului, la o asemenea vîrstă fragedă. Dar lucrurile au propriul lor ritm şi, de cele mai multe ori, se petrec exact atunci cînd au ele chef şi tu eşti mai puţin pregătit. Ca în cazul acelor întrebări încuietoare despre Dumnezeu, sex sau moarte cu care copiii te trăsnesc în cele mai nepotrivite momente, de exemplu la coadă la supermarket. Tocmai dai să scoţi cardul din portofel, cînd o voce suavă se aude din căruciorul plin cu produse: „Mami, e adevărat că noi toţi o să murim? Şi tu o să mori, chiar şi tati o să moară?“.  O scenă desprinsă parcă dintr-un roman al lui Don DeLillo şi un moment-cheie (după cum spun manualele) pentru a începe una dintre acele discuţii solemne pe teme metafizice…

Înainte de a deveni mamă, mi-am imaginat că, atunci cînd vine vorba de creşterea şi educaţia copiilor, deciziile trebuie să fie tranşante şi definitive, mai ales că există, pe lumea asta, chestiuni malefice care nu trebuie lăsate, cu nici un chip, să intre în viaţa celor mici. Aşa că am hotărît, încă dinainte de-a naşte, o regulă absolută de la care n-aveam de gînd să fac vreo abatere: no TV! Eram îngrozită de violenţa desenelor animate difuzate pe posturile „clasice“ precum Cartoon Network, de ştirile despre procentul alarmant de mare (şi în continuă creştere) al copiilor dependenţi de televizor, de reclamele care le inoculează dorinţe artificiale pentru produse la fel de artificiale, de bonele care pretind că au grijă de copii, dar care-i sedează pentru a-şi urmări în linişte telenovela. Ca să fiu sigură că nimic din toate astea nu ne va atinge şi că vom trăi mereu fericite şi inocente, într-un soi de cocon construit din poveşti frumoase, am scos televizorul din priză, aşa cum, în basmul Frumoasei din Pădurea Adormită, împăratul porunceşte să fie arse toate fusurile din ţară, pentru a-şi proteja copila de groaznicul sfîrşit ce-i fusese prezis.  (Scoaterea televizorului din schemă mi-a prins foarte bine şi mie, dar asta-i cu totul altă poveste.)

Cînd, pe la doi ani şi ceva, a venit vremea desenelor animate, am preferat să fiu unicul selecţioner al festivalului care a început de atunci la noi în casă. Am cumpărat DVD-uri, am downloadat filme, am mers la cinema, iar personajele la modă care apar la posturile TV pentru copii au rămas pînă astăzi nişte necunoscute. Clara habar n-are care-i faza cu Hannah Montana şi n-am observat ca lucrul ăsta s-o îndepărteze de alte fetiţe de vîrsta ei ale căror ghiozdane sînt împodobite cu abţibilduri cu mica vedetă. Probabil că, pînă la vîrsta şcolară, copiii sînt mult mai toleranţi şi-şi găsesc motive de împrietenire mult mai sincere şi directe.

Nu mai ţin minte exact momentul în care am început să răscolim YouTube-ul, deschizînd astfel o cutie a Pandorei pe care n-o luasem deloc în calcul atunci cînd trasasem regulile. Internetul a intrat firesc în viaţa noastră, sub formă de melodii cu Schnappi (das kleine krokodil, pentru cunoscători), animaţii sovietice vintage (recomand cu mare căldură varianta rusească a celebrului Winnie the Pooh) şi trailere ale filmelor pe care urma să le vedem la cinema. Atunci cînd am început să-i povestesc Clarei despre piramide sau sistemul solar, mi s-a părut cel mai la îndemînă să dau o căutare pe Google Images ca să-i exemplific. Abia după ce interesul i-a fost captat în mod virtual, am dat o fugă la librărie ca să cumpărăm un atlas geografic. Nu cunosc alt colac de salvare mai bun pentru întrebările-capcană decît Google. Cum funcţionează frigiderul, de ce e cerul albastru, cum se formează aurora boreală, din ce motiv au dispărut dinozaurii? Habar n-am ce făceau înainte părinţii în asemenea situaţii. Se afundau în vreo bibliotecă să studieze tratate de fizică sau paleontologie? Nu-mi imaginez cum un copil al zilelor noastre mai poate fi ţinut departe de această uriaşă bibliotecă virtuală, mai ales atunci cînd îşi vede părinţii conectaţi (aproape) în permanenţă la ea şi cînd toate aceste obiecte sofisticate se află în jurul său la fel de natural precum o bicicletă sau un căluţ de lemn. Nu, nu cred că trebuie să înlocuim joaca old school cu butonatul pe iPad, ci doar sper că se poate găsi o cale prin cale aceste două lumi să coexiste paşnic şi armonios. 

Abia cînd am descoperit că fetiţa mea ştie să deschidă singură laptopul şi să caute ce vrea, că e expertă în funcţiile iPhone-ului (unele de care eu habar n-aveam că există) şi că, atunci cînd vede în jur ceva interesant, îmi cere telefonul ca să imortalizeze momentul în poză şi să trimită apoi poza cuiva drag, am început să-mi pun întrebări serioase. Oare nu e, totuşi, prea devreme? Oare nu o expun astfel unor pericole parşive care mai tîrziu vor scăpa de sub control?

Unii părinţi m-au asigurat că da, Internetul e un loc cumplit din care cei ajunşi nu se mai pot desprinde, un loc plin de ameninţări, obscenităţi şi baubauuri. Dar, cum aceloraşi părinţi li se pare absolut OK ca micuţii lor să cunoască în amănunt odiseea amantelor lui Bote sau ora exactă a difuzării emisiunii Noră pentru mama, am renunţat să mai cer părerea altora şi am început să cred & sper că, atîta timp cît copilul găseşte acasă reperele potrivite (şi, eventual, nişte filtre bune pentru a bloca accesul site-urilor „cu prostii“), tehnologia şi Internetul vor rămîne un soi de prieteni gata să ne sară-n ajutor.

E posibil ca, atunci cînd copiii mei vor ajunge la teribila vîrstă a adolescenţei, să-mi schimb cu totul viziunile progresiste şi să încep un soi de cruciadă, ca orice părinte demodat, împotriva „lumii noi“. Dar, deocamdată, între a căuta dinozauri pe net şi-a privi desene întrerupte de pauze publicitare la jeleuri-pline-de-E-uri, prefer prima variantă.

Şi pentru că lucrurile sînt întotdeauna mult mai dilematice decît par, iată o scenă văzută de curînd într-o cafenea din Bucureşti: o mamă şi fetiţa ei (de 8-9 ani) s-au aşezat la masa de lîngă mine, mama şi-a scos iPad-ul din geantă, fetiţa şi l-a scos şi ea pe-al ei din ghiozdan, mama a început să răspundă la e-mail-uri, fetiţa a început să se joace, a sosit mîncarea, amîndouă au pus tabletele deoparte, au mîncat repede, apoi şi-au continuat fiecare, netulburate, joaca pe ecranele colorate, a sosit nota, mama a plătit, şi-a pus iPad-ul înapoi în geantă, fetiţa şi l-a pus pe al ei înapoi în ghiozdan, s-au îmbrăcat şi au plecat. Totul s-a desfăşurat aproape în tăcere, fără nici un fel de conversaţie. Încă nu-mi dau seama dacă în povestea asta iPad-ul era cauza sau efectul…

Adina Rosetti
este jurnalistă şi scriitoare.

Foto: Fundaţia HHC România / P. Călinescu