Pentru mine, Bucureștiul este acel oraș în care pot pleca oricînd în excursie, în lipsa unei vacanțe adevărate. Dacă am o zi liberă și chef de plimbare, iau aparatul de fotografiat și pornesc în explorarea unui cartier. Mă opresc la fiecare casă, observ cele mai mărunte detalii, trag cu ochiul prin curți. Iubesc arhitectura veche, chiar dacă nu mă pricep la termenii specifici și n aș putea spune cărui stil îi aparține cutare sau cutare clădire. Ce-mi place e chiar amestecul eclectic de stiluri, care face ca Bucureștiul vechi să fie întotdeauna surprinzător. Nu vei găsi aici uniformitate, nici două case asemănătoare, poate doar dacă au fost construite de aceeași familie sau aparțin unor proiecte locative.

Deși am bătut multe străzi din Bu-cu-rești, au rămas destule locuri în care n am fost deloc. La Mărțișor, de pildă, sau în așa-zisul „cartier Cățelu“, în apropiere de Baba Novac. Pînă și la Cimitirul Bellu am ajuns tîrziu, cu toate că am locuit cîțiva ani la nici zece minute de el. Ce vreau să spun: în multe privințe, orașul în care trăim ne este străin. Ceea ce vedem pe geamul mașinii sau al autobuzului, în drum spre casă, serviciu sau prieteni, nu este decît un fragment infim din mozaicul arhitectonic al orașului, încă bogat, deși descompletat de cutremure, bombardamente, demolările comuniste și cele de după ’89.

Pentru a intra într-o altă lume, cea a formelor armonioase și a abundenței de stiluri și detalii neașteptate, e de ajuns să ieșim din strînsura blocurilor de pe bulevarde. De pildă, insula triunghiulară dintre bulevardele Unirii, Libertății și Regina Maria, unde se găsesc și cîteva biserici ascunse. Multă vreme n-am știut că aici se află Mănăstirea Antim. Sau, pitită undeva în spatele Curții de Apel de pe Splai, Biserica Domnița Bălașa, cu două sculpturi superbe, una de Jules Roulleau, alta de Ion Georgescu. Și cîte locuri ascunse mai sînt în București! Strada în trepte Xenofon, scările care coboară de pe Dealul Mitropoliei, Vila Ion I.C. Brătianu, aflată chiar vizavi de Biserica Amzei, în fundul unei curți… Te poți învîrti printr-un labirint de străduțe fără să le cuprinzi pe toate, și abia peste ani, intrînd pe o alee unde n-ai mai fost niciodată, să descoperi o fațetă a orașului care pînă atunci ți-a fost tăinuită.

Cred că fiecare locuitor al Bucureștiului are o hartă proprie a orașului. De cînd am ajuns aici, în studenție, am locuit în tot felul de cartiere, astfel că harta mea e una destul de extinsă. Am stat la Costin Georgian, la Iancului, în Bucureștii Noi, la Muncii, lîngă Parcul Carol, la Dristor, la Basarab, lîngă Cișmigiu, la Domenii. Dintre toate, cea mai pitorească zonă a rămas Cișmigiul, partea dinspre Știrbei Vodă și Popa Tatu, care vibrează de un farmec aparte, cu tot cu romii ei și clădirile în paragină. O asemenea aglomerare de personaje interesante n-am mai întîlnit niciunde în București, parcă trăiam în mijlocul unor povești care se cereau scrise. Acum locuiesc din nou pe Ion Mihalache. În cartierul meu, știu unde e cel mai spectaculos magnoliu, cea mai misterioasă curte, clădirea cu cel mai ciudat locatar. Am găsit aici chiar și casa ideală, deși evident că nu mi-o pot permite.

Cînd merg în străinătate, vînez casele memoriale și micile colecții de artă, pentru că muzeele mari, văzute în fugă, mă obosesc. Bucureștiul are peste o duzină de astfel de mici muzee, răspîndite prin tot orașul. O descoperire recentă, de-a dreptul senzațională pentru mine, a fost Colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei, de pe 11 Iunie. Îmi plac și Casa Storck, și Muzeul Theodor Pallady, găzduit în Casa Melik, cea mai veche clădire de locuit din oraș. Dacă tot vorbim de clădirile foarte vechi, mai puțină lume știe de casa de tîrgoveț de pe Calea Șerban Vodă 33, construită la finalul secolului al XVIII-lea.

De cînd am citit romanele lui Zafón, mi-am dat seama că un oraș poate căpăta valențe extraordinare cînd încape pe mîna unui scriitor talentat. De ce ar fi Bucureștiul mai prejos decît Barcelona? Și, într-adevăr, am fost fascinată de orașul văzut prin ochii lui Mircea Cărtărescu, ba chiar am pornit în căutarea unor locuri din Nostalgia și din Orbitor. Iată cum harta mea s-a extins și mai mult prin intermediul literaturii. Așa am ajuns să vizitez Moara lui Assan de lîngă Obor, un loc cu o atmosferă apocaliptică, aflat la doi pași de civilizație. Din Darul lui Serafim, de Simona Antonescu, am aflat de existența Spitalului Brâncovenesc. Unde-i, unde-i? – am sărit eu, gata să plec într-acolo. Am aflat cu dezamăgire că nu mai există. Clădirea proaspăt renovată fusese demolată în 1984, la ordinul lui Ceaușescu.

Mă revolt de fiecare dată cînd mă gîndesc cît de mult a furat comunismul din moștenirea arhitectonică a acestui oraș. Și cît va mai dispărea în eventualitatea unui cutremur. Mi se pare absurd că distrugerea nu s-a oprit odată cu instaurarea democrației, că salvarea clădirilor de patrimoniu nu este nici acum o prioritate. Case vechi, pline de farmec, demolate pentru a lărgi străzile, monumente de arhitectură lăsate să cadă de la sine, căci valoros e terenul, nu bucata de istorie aflată deasupra. Odată cu dispariția acestor clădiri, orașul va deveni cu adevărat cenușiu, urît și deprimant, așa cum apare văzut în fugă, de pe bulevardele principale. Va fi acel oraș asediat de noxe, gălăgie și nervi, în care oamenii vor găsi tot mai greu frumusețea. 

Ema Cojocaru este fotograf și blogger literar.

Foto: Ema Cojocaru