Scriam cîndva, în plină orînduire şi crudă şi nedreaptă, „ilegitimă şi criminală“, pe „vremuri atroce cu bucurii enorme“, cum le-a numit extraordinar de cuprinzător George Steiner: În fiecare an, de 2 ianuarie, la prînz, aştept – şi cînd zic an, ştiu ce spun, 365 de zile, 365 de argumente care nu-s de joacă şi de divulgat – să nu-mi placă, să nu mai suport concertul Filarmonicii din Viena, şi mare ticălos posac m-aş dovedi dacă n aş recunoaşte că în fiecare an iar îmi place, iar mă duce, iar mă seduce şi mă lasă abandonat ca o garofiţă, din te miri ce, dintr-o prostie, domnule, dintr-un fleac, dintr-un pamplezir, dintr-un cap de harpă filmat nu ştiu cum în care văd goticul, donjonul şi dadaismul, dintr-un giuben cu care se joacă o polcă, dintr-un havuz de castel care acum ţîşneşte şi acum se curmă de parcă ar fi un fir de Parcă, şi deşi jun nu mai sînt, bel nici atît, constat că încă mai depand de concert-maistrul ăsta, care pe 2 ianuarie surîde sobru ca o acadea la intrarea pe care dirijorul i-o dă la un „pizzicatto“ nostimior şi toţi, de la tobă la tubă, de la contrabas la piculină, rîd şi dau din umeri, de parcă n-ar fi fost mai alaltăieri în Walhalla, ba chiar acela de la timpan, fără de care n-ai înţelege finalul de la „a Cincea“, acela care dă şi lovitura şi graţia, trage cu pistolul ca un caraghios, într-o polcă-galop, zisă „La Vînătoare“, dirijorul prefăcîndu-se speriat, ducînd mîna la inimă şi mînîndu-i mai departe, cu turle şi sobe, cu supe din Souppé, cu har din Lehar, cu toate că ei ar putea cînta şi fără el, aşa îl au pe Strauss în „vinărblut“-ul şi şniţelul lor pané. Aber, de ce nu mă plictisesc toate aceste fiţe, fîţe şi piţicaţi din polcile repezi şi valsurile lente? De unde puterea de a le suporta, fix la 2 ianuarie, am n-am treabă sau angoasă? „Rîndunelele satului“ am ajuns să le recunosc de la primul acord, ca pe „a Cincea...“. De op. 316, „Viaţă de artist“, cînd îşi ia el avînt pe o melancolie şi două decizii ferme, ce să mai zic? Cel de la corn englez îmi pare a fi Sorescu, oboistul – Pleşu, lucidul de la vioara a doua zău că e Elvin, la corzi, mai departe, parcă-i deosebesc pe Ianoşi, Dimov şi Dinescu, toată orchestra îmi sună a literaţi prieteni, veseli şi fericiţi.Tipul care imită habar n-am ce păsăruică e însă neidentificabil şi „polca repede“ opus 319 sună extraordinar. Flaubert îi scria lui Maupassant că Boule de suif e o capodoperă, „da, tinere“, că, într-un cuvînt, e încîntat „şi de două-trei ori am rîs cu voce tare...“ E voie ca în preajma unei capodopere să strîngi totul în faptul că te-a făcut să rîzi? E frumos? Şi ce-i aceea – „încîntat“? „Într-un cuvînt, sînt încîntat...“ Am prieteni foarte serioşi cărora, dacă le spui că sînt încîntători în ceea ce scriu, li se pare fie frivol, fie puţin... Flaubert îl chema pe Turgheniev să vină ca să discute împreună despre Bouvard şi Pécuchet. Parcă-i văd plutind şi conferind pe opus 314, valsul valsurilor, cel mai bun din toate, 314, „aşa cum pentru noi, cheferiştii, cel mai bun tren e 163...“ Şi ia spune, cu cine seamănă, anul acesta, concert-maistrul Filarmonicii din Viena? Da’ contrabasistul? Cu un cal bolnav de suspin. Hamsun zicea aşa: „Trebuie să oftezi ca un cal bolnav de suspin“. Isaac Babel, de altfel, se hotărîse să scrie o carte numai despre cai. Ultimul lui text apărut în Literaturnaia Gazeta, la 31 decembrie 1938, suna aşa: „Doresc ca în 1939 să se poată cumpăra în librăriile noastre, în ediţii integrale şi ieftine, operele lui Tolstoi... Cu cît trece timpul, cu atît creşte admiraţia irezistibilă faţă de frumuseţea şi adevărul acestor cărţi“. De 1 ianuarie 2009, mi-a „sunat“ foarte bine Daniel Barenboim dirijînd Strauss (tatăl şi fiii) la Viena. Dar, ah!, unde era domnul Alecu Paleologu cu care seara, în fiecare an, comentam şi forfecam îndelung „cum a fost concertul“...? 

* Pînă în 1990, concertul Strauss de la Viena se transmitea, la noi, nu în direct, pe 1 ianuarie, ci a doua zi, pe 2... Mai ştie cineva de ce? 

(apărut în Dilema veche,
nr. 256, 08 ianuarie 2009)