Pe cît de bine împămîntenite sînt la noi șmecherul și șmecheria, pe atît de nemțesc e cuvîntul „șmecher“, provenit, după toate aparențele, din germanul „Schmecker“ (cel care gustă/degustă), cuvînt care acoperă o serie de manifestări ale simțului gustativ – de la gurmand la gourmet, de la lacom la rafinat. Dar nu sensul de bază e cel de la care provine românescul „șmecher“. Dicționarul Grimm ilustrează sensul figurat al lui „Schmecker“, dînd ca exemplu o strofă dintr-o poezie a lui Karl Immermann, un autor german de la începutul secolului al XIX lea: Ce spui nu vine / de la tine, o ştiu prea bine; / șoptitu-ți-au așa dibacii şmecheri [„Schmecker“ în orig.] / ce acoperă cu flori / minciuna şi relele intenţii. Șmecheria e definită de la bun început ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul e cel care ispitește cu vorba. Dracul gol.

Cu doar cîteva decenii mai tîrziu, neverosimil de repede, cuvîntul „șmecher(ie)“ apare deja bine instalat și în limba și literatura română. Îl întîlnim la Petre Ispirescu, la Vlahuță, la Creangă – cu parfum moldovenesc: „șmicherie“ – și la mulți alții. La Caragiale, am putea spune că șmecheria, în același registru al vorbirii găunoase, poartă un nume: „Mitică“ – palavragiul, calamburgiul, neisprăvitul nostim.

În același registru al falsificării limbii definește și N. Steinhardt „șmecherul“: „Pentru «şmecheri», graiul e un ceremonial, o capcană şi un rit. În loc de a fi o expresie a realului, gîndurilor şi simţirii, un mijloc de transmitere a cunoştinţelor, cugetării şi emoţiei, e mai ales un sistem de minciuni, o reţea de capcane şi un zgomot de fond.“

Dar de unde vine „fraier“? Căci ce ar fi șmecherul fără victima sa? Un vechi proverb – german, din nou – pomenit într-o culegere din secolul al XIX-lea, spune: „Unde-s mulţi peţitori [în germană „Freier“], sînt puţini aleşi.“ Cum ar veni, din mulțimea pretendenților numai unul obține mîna miresei. Restul „pică de fraieri“. Freier este numit, în germană, și cel care merge la bordel. Logic, dacă a rămas fără mireasă.

N. Steinhardt propune o etimologie mai nobilă a „fraierului“: „A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Freiherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel.“

În tot cazul, limba germană ne-a făcut un dar straniu. Mă întreb dacă e un cîștig sau dacă ne-au fraierit. Cine-i șmecherul și cine-i fraierul, pînă la urmă? Citiți Dosarul și poate o să aflați.

Ilustraţie de Ion BARBU