Ştiam prea bine că înmormîntările te vîră pe nesimțite în zeama dulceagă a patetismului. Greu să le ții piept. Poveștile spuse la priveghi sînt un ritual care te face iute captiv. Apoi, drumul oaselor. Cum-necum, împămîntat, scriitorul Sorin Stoica încă dădea semnale, convertind întrebarea domnului Arsene de la Curtea Veche – „Mai scriți, băieți?“ – într-un ordin de război. Întorși de la funeralii, aveam să primim o cerere grea din partea familiei lui. Dacă am putea pune un anunț la mica publicitate… Puteam, firește, însă de cum spuseserăm da, parcă-l priveam pe Sorin fix în ochi. Cum s-o scoatem la capăt, mai ales că aveam de la el o casetă cu King Crimson, aia cu Epitaph? Clar, se aștepta ceva serios din partea noastră. Și noi? I-am zis lui Călin că n-ar strica o tiflă, așa, în general. Morții, patetismului, slujitorilor și audienței lor. Lumii întregi, în fond. Da-ul ăsta avea să ne aducă pe o zloată aproape imposibilă, înmuiați, pe Carol, pînă la ghișeul Maxim, unde am depus minunea. Aveam respirația tăiată, ca-n fața rezultatelor la Bac. Era incredibil! Îl acceptaseră. Luaserăm examenul. Ajunși din nou în stradă, am recitit anunțul și nu ne venea să credem. Ceea ce doamna Stoica lăsase la latitudinea noastră suna cam așa:

„La alegerile din 2004, soră-mea era observator la secția de votare găzduită de spitalul orășenesc. Ziua de vot fusese searbădă. Cînd și cînd apărea cîte un halat care îndeplinea algoritmul. În -rest, plictiseală. Spre seară, un alt observator începe să povestească pentru destinderea comisiei electorale: «Zilele trecute, nevastă-mea pusese ciorba pe foc, o ciorbă de văcuță. Cotoiul se tot foia prin preajmă. Nevastă-mea îl văzuse că se tot agita în bucătărie. Cînd ea s-a întors cu spatele la aragaz, cotoiul harști!, a băgat lăbuța-n oală și a scos o bucată de carne, dar n-a avut prea mult noroc. Nevastă mea a apucat să-l vadă cum arunca bucata de carne dintr-o lăbuță în alta, ca un jongler. Așa de tare-l frigea.» Cînd i am povestit asta, Sorin a rîs cu o poftă rară. Uneori chiar mă ruga să i-o mai spun o dată.“

Ne mersese. Mai că dansam în ploaie, ca subiectul și predicatul regăsiți teferi după revenirea din imperiul morții direct într-o baie cu alcool. Știam că aveam la deget ceva neprețuit. Și ne-am pus pe treabă, nu puteai rata așa ceva. Țop pe Internet, am făcut repede o hartă a birourilor unde se primeau anunțuri de mică publicitate și i-am dat drumul. Eu am scos din joben un personaj, Fildeș Croitoru, a cărui moarte suspectă avea să facă valuri, iscînd fel de fel de personaje. Călin și-a omagiat ființe minuscule, ratați, supe și diverse entități spirituale, presărate cu nume bizare. La fiecare anunț decartam 60-70 de lei. Era o sumă pentru niște bugetari. Mai fusese scris în literatura română un foileton atît de scurt? Dumas și Dostoievski încasaseră bani frumoși din propria expandare textuală, în vreme ce noi ne goleam buzunarele și, ca să nu rămînem lihniți, o făceam subțiindu ne tot mai mult poveștile. Nu eram departe de Félix Fénéon, care făcuse ceva asemănător, dar la faptul divers, la început de secol XX. El făcuse o grozăvie, redescoperită după cincizeci de ani. Noi, în schimb, reinventam pagina morții, unde ne convocam cu noii vecini – Virgil Cândea, fotbaliști, doctori, vrăjitoare, maseuze, ingineri, restauratori – ca la o ședință de scară de bloc. Sfidam și proza scurtă, nu doar romanul.

Aventura asta ne aducea de fiecare dată timorați în fața doamnelor de la ghișee, simple numărătoare de cuvinte, precum contoarele unui program de computer, fără atenție la conținut. Pînă într-o zi. Atunci, negăsindu-mi anunțul în România liberă, m-am întors la ghișeu încărcat cu o furie bine jucată. Doamna ne-a lămurit repede că li se păruse ceva suspect, o problemă cu cuvintele cuțit și ucis, dar am remediat rapid cu instrument și sucombat și anunțul a continuat povestea cvasi-postumă a lui Fildeș Croitoru.

Erau bucurii mici, totuși. Ce mare scofală să duci de nas niște persoane puse doar să numere cuvinte? Remarcabil era să concurăm audiențe precum cea a lui Cărtărescu, fără nici o editură în spate, fără PR, neștiuți de nimeni, ascunși printre duhuri și duhori, înfruptîndu-ne din tirajele României libere, care se apropiau de suta de mii. Pofta de chefuit a venit cînd în Dilema veche, la „Cu ochii în 3,14“, Alex. Leo Șerban ne scotea într-o cinzeacă de lumină, cam ca în romanele lui Bolaño: „De pe vremurile de tristă amintire în care rubrica de «Decese» era cea mai citită din România liberă (pentru că era singura adevărată), mama a rămas cu pasiunea citirii aplicate a anunţurilor mortuare. Aşa se face că, printre poze de dragi răposaţi, a găsit (în ediţia de sîmbătă, 3 februarie a.c.) următorul anunţ cvasi-romanesc, pe care mi l a încercuit: «A doua zi, plutonierul-major Straton a intrat în birou, şi-a privit uniforma ce-i stătea lipită de corp vreme de patru ani, şi apoi, încercînd să se încurajeze, şi-a inspectat biroul comun cu un aer indiferent, lăsîndu-i pe cei din jur să n-ţeleagă nu numai că nu a observat cutiile în care sînt ambalate calculatoarele ce vor înlocui maşinile de scris de pe birourile poliţiştilor de la Criminalistică, ci şi că în cazurile pe care le va rezolva în viitor, printre care şi cel al răposatului FILDEŞ CROITORU, va pune la treabă tot metodele tradiţionale şi, mai ales, intuiţia lui de poliţist înnăscut». Va urma. (a. l. ş.)“ – Dilema veche, nr. 164, 30 martie 2007.

Era o primă recunoaștere. Pe urma proverbului, azi într-o revistă de cultură, mîine în dicționarele de literatură. Băteam departe și în fals. Joaca cu seriosul Sorin devenise la rîndul ei o chestiune mai serioasă decît plănuiserăm. Dar parcă și a.l.ş. își luase treaba pe bune, chit că-n „3,14“. Un nou transfer din România liberă în Dilema veche, ca de la Dinamo la Steaua, pe care îl dedica colegului Sever Voinescu, ne făcea iarăși să jubilăm: „Vă mai amintiţi? Acum cîteva săptămîni am publicat un prim ferpar «bizar» din ziar, promiţînd că voi reveni… Iată, aşadar, continuarea (din România liberă, 17 febr. a.c.): «Dimineaţa, cercetătorul Grigore Alexandrescu, rudă îndepărtată, după cum susţine, a poetului cu acelaşi nume, a urcat în foişorul central al muzeului pentru a-şi bea cafeaua neagră şi amară în care şi-a scufundat şi un diazepam, şi a privit acelaşi peisaj dezolant al acoperişurilor oraşului, spunîndu-şi că poate secţia de poliţie va trimite totuşi un fax, unul care să anunţe un caz nou dificil, vreme în care colegul lui, Paul Arsene, ajunge în foişor gîfîind pentru a-i da de veste că de a doua zi va lucra împreună cu plutonierul-major Straton Chivu la cazul FILDEŞ CROITORUL, un tip fără studii serioase, întunecat la privire, înalt, purtătorul întîrziat al unei boli rare şi neiertătoare, contactată printr-un ţînţar ameţit». (va urma) (a. l. ş.)“ – (Dilema veche, nr. 168, 30 aprilie 2007) Doamnele de la ghișeu se prinseseră și ele în joc cu o virgulă și un L. Eee, așa mai respiri aer de centru.

Am ținut-o așa un an. Era limpede că ne îndreptam spre o carte. Descinderile la birourile de mică publicitate le înregistram într-un jurnal, cu fiecare zi dîndu-i o nouă viață lui Fildeș, căruia i se alăturaseră suspect niște sosii, un Fildeș caleidoscopic, tradus în diferite limbi, cu proeminențele Elfenbein Schneider și Slonovaya-kost’ Portnoy. Mai mult, băiatul se inserase cîteva minute și în filmul Visul lui Adalbert, jucat de Adrian Văncică aka Celentano, pentru ca mai apoi între noi să-și facă apariția Greenaway, Woody Allen, plus un mănunchi de interlopi din România anilor ’30. Cartea era gata, semnaserăm contractul, plănuiam și o lansare cu bîzdîc, numai că în măruntaiele editurii se întîmplase ceva și era necesară o dietă severă, amînare după amînare, care avea să se întindă pe un an și ceva, pînă cînd aveam să ne dăm seama că trebuia să găsim o altă editură. Am încercat și la alte firme, fără a mai ajunge la faze cu contract. Hotărît lucru, Fildeș și liota nu erau făcuți pentru piața românească, cam ăsta era răspunsul politicos. Aferim! Hai România! CSF, NCSF. Așa că ne-am resorbit propunerea în computere, fără nici o gală de retragere. Ca dezmințirea unei mingi de meci dintr-o finală de Mare Șlem. În România veche și Dilema liberă, firește. Știrea suna așa: Noul roman românesc mai are ceva de așteptat.

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român.