E, parcă, o modă a referendumurilor în Europa și nu numai. Unii susțin că referendumul figurează printre cele mai clare și mai puternice instrumente democratice, dat fiind că e modul prin care electoratul își poate exprima nemij-locit voința. Cu toate acestea, referendumurile, mai ales cele generale, și-au demonstrat în ultimii ani cu prisosință limitele și riscurile.

Dacă ar fi să dăm cîteva exemple mai importante, am putea începe cu referendumul din anul 2000 prin care Danemarca a respins adoptarea monedei euro. Suedia i-a urmat exemplul în 2003. În 2005, Franța și Olanda au respins prin referendum adoptarea unei Constituții europene. N-a mai contat că în alte state ea fusese adoptată prin vot popular sau ratificată de Parlament. O Constituție europeană n-a mai putut fi adoptată. Lucrurile s-au complicat și au fost parțial drese prin Tratatul de la Lisabona.

În 2016, referendumul inițiat de premierul britanic David Cameron în speranța întăririi propriei poziții politice s-a transformat în ceea ce se numește „Brexit“, aruncînd țara și UE în confuzie. Inițiatorul referendumului britanic a fost obligat să demisioneze, la fel ca și omologul său italian Matteo Renzi, care a pierdut în același an un plebiscit prin care spera să aducă îmbunătățiri Constituției.

În 2017, Recep Tayyip Erdogan a reușit să capete puteri mai mari ca președinte printr-un referendum de modificare a Constituției, îndepărtînd însă țara de calea democratică.

În septembrie 2017, în zona autonomă kurdă din Irak, un referendum pentru independență a întrunit voturile majorității covîrșitoare a kurzilor, dar rezultatul a rămas la nivel simbolic, în mod practic, în schimb, aducînd numeroase probleme pentru autoritățile locale de la Erbil.

În aceeași perioadă, referendumul pentru independența Cataloniei, considerat ilegal de autoritățile spaniole și nerecunoscut de nici o țară europeană, a provocat agitație teribilă nu doar în regiune, ci și în toată Europa.

Nici despre referendumurile din Republica Moldova, chiar cînd n-au avut scopuri manipulatorii, nu se poate spune că ar fi adus, în general, progresul. În România, referendumul inițiat de președintele Băsescu în 2009 privind trecerea la un Parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari a fost aprobat de populație. Bun sau rău, rezultatul n-a fost oricum transpus niciodată în practică, deși referendumul a consumat bani și energie publică. De cealaltă parte, cele două referendumuri privind suspendarea președintelui Băsescu s-au dovedit, la rîndul lor, inutile.

În prezent stăm sub semnul a două posibile referendumuri, cel al Coaliției pentru Familie și cel legat de lupta anticorupție. Ambele cu riscuri mari pentru democrație, chiar dacă din motive diferite.

Chiar și cînd nu e o metodă folosită în scopuri politicianist-populiste, referendumul poate fi un cuțit cu două tăișuri. S-a văzut de multe ori că masele pot vota și împotriva propriilor interese, după cum s-a observat și că, uneori, rezultatele neconvenabile ale unor consultări populare pot fi ocolite de politicieni. Pînă la urmă, deci, cum stă treaba cu referendumurile? Din paginile care urmează vă puteți face o idee. 

Ilustraţie de Ion BARBU