Marcus Tullius Cicero:

Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cît timp această furie a ta își va mai bate joc de noi? Pînă unde se va arunca îndrăzneala ta neînfrî-nată? Oare întru nimic nu te au făcut să tresari: nici garda de noapte de la Palatin, nici străjile orașului, nici spaima poporului, nici adunările tăcute ale oamenilor  cumsecade, nici acest foarte apărat loc unde se ține ședința senatului, nici fața și nici privirile acestor senatori? Nu simți că planurile tale sînt descoperite? Nu vezi că este îngrădită conspirația ta, deoarece o cunosc toți? Cine dintre noi crezi tu că nu știe ce-ai făcut noaptea trecută, ce-ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai convocat, ce hotărîre ai luat?

O, timpuri, o, moravuri! Senatul își dă seama de acestea, consulul le vede, și el (Catilina) totuși trăiește. Trăiește? Ba mai mult încă, vine chiar în senat, ia parte la discuția publică, notează și însemnează din ochi cînd e rîndul fiecăruia dintre noi să fie ucis. Iar nouă, bărbați puternici, ni se pare că facem destul pentru stat, dacă vom putea înlătura nebunia și armele acestuia. De mult trebuia, o, Catilina, să fii trimis la moarte din ordinul consulului, asupra ta să se abată pacostea, pe care o urzești contra noastră de multă vreme.