Scandalul iscat de ipoteza că prim-ministrul României, dr. Victor Ponta, ar fi plagiat zeci de pagini în lucrarea sa de doctorat a depăşit de mult graniţele ţării. S-au lansat ipoteze dintre cele mai diverse, de la cea că Victor Ponta habar nu avea că plagiase, fiindcă lucrarea nici măcar n-a fost scrisă de el, ci de un „negru“ angajat s-o facă, pînă la cea a conspiraţiei, care avansează ideea că prim-ministrul este victima unei conspiraţii coordonate de preşedintele Traian Băsescu.

Poate o fi şi conspiraţie. Dar dacă pui alături niscaiva pagini din teza de doctorat a domnului Ponta, Curtea Penală Internaţională, susţinută în 2003, şi niscaiva pagini din anumite cărţi apărute înainte de acel moment, îţi vine greu să respingi ideea plagiatului. Fraze, paragrafe, pagini întregi sînt identice sau cvasi-identice. Dacă le-ar vedea, pînă şi un copil de clasa a patra ar spune că nenea de care se zice că a copiat chiar a copiat. E unul din acele cazuri rare – sau, poate, nu chiar atît de rare – în care verdictul pare partea cea mai simplă, iar sarcina comisiilor de specialişti e una pur cantitativă: să stabilească nu dacă, ci doar cît s-a copiat.

Să nu uităm însă că aici e vorba de unul dintre tinerii de succes ai României, un exemplar de vîrf al noii generaţii de lideri politici, a cărui carieră fulminantă presupune un oarecare grad de inteligenţă. Un om inteligent n-ar fi copiat atît de neprofesionist, chiar neruşinat. Poate că totuşi altcineva şi-a tocit degetele pe tastele Ctrl-C/Ctrl-V ale computerului. Sau poate că în acele vremuri de mult apuse, adică în 2003, în România conceptul de proprietate intelectuală nu conta, după cum spunea – e drept, cu alte cuvinte – o Comisie de Etică ad-hoc, subordonată Ministerului Educaţiei, subordonat domnului Ponta. Dar mai există şi o altă posibilitate. Cum spuneam, Victor Ponta e un om inteligent. Poate mai inteligent decît sîntem noi dispuşi să credem. Poate chiar mult mai inteligent. Şi, cine ştie, poate că a vrut ca prin lucrarea sa de doctorat să împlinească, fie şi parţial, un vis literar al lui Jorge Luis Borges, marele maestru al jocurilor cu bibliotecile reale sau imaginare. Eu aşa cred. Cred că domnul Ponta şi-a visat să fie un Pierre Menard al dreptului internaţional, un geamăn dîmboviţean al personajului borgesian.

Legendarul personaj apare în volumul Grădina potecilor ce se bifurcă din 1941, în povestirea cvasiomonimă „Pierre Menard, autorul lui Don Quijote“, şi vrea să facă exact ceea ce spune titlul povestirii. Adică, după scrisele lui Borges, „nu voia să scrie un alt Quijote – ceea ce ar fi simplu – ci pe Quijote. Şi-i fără rost să mai adaug aici că niciodată nu a încercat o transcriere mecanică a originalului; nu-şi propunea să-l copieze. Admirabila sa ambiţie era să producă nişte pagini care să coincidă – cuvînt cu cuvînt şi rînd cu rînd – cu cele ale lui Miguel de Cervantes“. Asta va fi încercat şi domnul Ponta. Nu a vrut să copieze lucrarea domnului Dumitru Diaconu Curtea Penală Internaţională, istorie şi realitate din 1999 (sau pe cele ale celorlalţi trei autori), ci să producă, folosindu-şi propria imaginaţie, talentul şi inteligenţa naturală, cîteva zeci de pagini care să coincidă – cuvînt cu cuvînt şi rînd cu rînd – cu cele ale domnului Dumitru Diaconu (şi ale celorlalţi trei autori). Cum spune Pierre Menard, şi cum ar putea spune şi Victor Ponta, fără teama de a plagia: „Eu mi-am asumat misterioasa datorie de a reconstrui opera sa spontană“. Iar rezultatul domnului Ponta, în ciuda similitudinii aproape complete între cele două texte, este, ca şi la Pierre Menard, „mult mai subtil decît cel al lui Cervantes“... scuze, al lui Diaconu.

Dar cum se face asta? Foarte greu, desigur. Totuşi, Victor Ponta a reuşit: a compus – fără să copieze! – un nou text, creat de el însuşi şi în acelaşi timp identic în mare parte cu ale celor pe care i-a luat ca model. Ca să o dovedim, vom apela tot la Borges, care dă un exemplu revelator. Cînd Cervantes scrie că adevărul este mamă a istoriei, adversar al timpului, depozit de întîmplări, martor al trecutului etc., „această enumerare este un simplu elogiu retoric al istorie“. În schimb, cînd Menard scrie că adevărul este mamă a istoriei, adversar al timpului, depozit de întîmplări, martor al trecutului etc., profunzimea viziunii sale ne izbeşte: „Istoria, mamă a adevărului; ideea este înspăimîntătoare. Menard, contemporan cu William James, nu defineşte istoria ca pe o cercetare a realităţii, ci o ia drept origine a acesteia“. Ceea ce este, evident, cu totul altceva.

Tot aşa şi cu Victor Ponta. În 1999 domnul Diaconu scrie în cartea sa: „Lumea dorea o instanţă internaţională creată departe de tumultul războiului, în timp de pace, pentru a nu se răsfrînge în activitatea ei aura învingătorilor, instanţă în care legea odată convenită pentru instrumentarea şi sancţionarea celor mai grave crime internaţionale să fie aplicată în mod egal şi imparţial pentru toate părţile responsabile, indiferent de momentul istoric în care se săvîrşeşte crima: pace sau război“. În schimb, în lucrarea sa de doctorat – atenţie, în anul 2003! – domnul Ponta scrie: „Lumea dorea o instanţă internaţională creată departe de tumultul războiului, în timp de pace, pentru a nu se răsfrînge în activitatea ei aura învingătorilor, instanţă în care legea odată convenită pentru instrumentarea şi sancţionarea celor mai grave crime internaţionale să fie aplicată în mod egal şi imparţial pentru toate părţile responsabile, indiferent de momentul istoric în care se săvîrşeşte crima: pace sau război“. Poate vi se pare că este acelaşi lucru, mai ales că şi eu am reprodus textul cu copy-paste. Ei bine, nu este! Gîndiţi-vă numai: cînd domnul Diaconu vorbeşte de momentul istoric în care se săvîrşeşte crima, fie el de pace sau război, el se referă la variantele posibile de aplicare a legii în anul 1999. În schimb, domnul Ponta scrie din anul 2003, deci se referă, evident, la o nouă realitate juridică internaţională, determinată de atacul terorist din 11 septembrie 2001, care a relativizat conceptele de pace şi război. E cu totul altceva! Interpretarea sa, mai cuprinzătoare şi mai actuală, reflectă o preocupare matură pentru viitorul lumii în care urma să trăim şi în care el urma să devină prim-ministru.

La fel, domnul Diaconu scrie că „tot la soluţia unei instanţe penale internaţionale cu caracter ad-hoc, ca acum cincizeci de ani, a trebuit să apeleze comunitatea internaţională“, pe cînd domnul Ponta ne spune că „tot la soluţia unei instanţe penale internaţionale cu caracter ad-hoc, ca în urmă cu cincizeci de ani, a trebuit să apeleze comunitatea internaţională“. Admit că în cele două texte apare o mică diferenţă: „acum“ vs „în urmă cu“. Pierre Menard-ul român a ratat puţin re-creaţia. Cu toate acestea, e evident că textele se referă iarăşi la două realităţi diferite: dacă scădem cei cincizeci de ani cuveniţi, în cazul domnului Diaconu comunitatea internaţională a apelat la o soluţie în 1949, în vreme ce pentru domnul Ponta aceeaşi comunitate a apelat la o soluţie în 1953. Alt an, deci altă soluţie, oricare va fi fost aceea. Nu e deloc acelaşi lucru.

Cred că demonstraţia este de-acum făcută. Prin urmare, ar fi păcat să mînjim cu o banală acuză de plagiat îndrăzneţul demers al domnului Victor Ponta, acest discipol borgesian discret, dar sclipitor. Chiar dacă ceea ce am dezvoltat aici e doar o ipoteză, ea dovedeşte că orice plagiator poartă în raniţă un titlu onorific de Pierre Menard. Summa cum laude!

Notă: Cum nu am nici priceperea şi nici veleităţile personalităţilor de mai sus, trebuie să spun că am preluat fragmentele din Borges din volumul întîi de Opere, pp. 281-288 passim, volum apărut la Editura Univers într-un an nespecificat în volum, dar înainte de doctoratul domnului Ponta. Şi am pus şi ghilimelele de rigoare.

Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Noapte bună, copii!, Polirom, 2010.

Foto: L. Muntean