Antena 3 este una dintre cele mai competente instituţii care funcţionează în prezent în România. Acuzaţia că cei care lucrează la televiziunea lui Dan Voiculescu spală creierele românilor este falsă. Românii nu sînt un trib de neanderthalieni infantili şi grabnic sugestionabili. Ci doar un popor la fel de susceptibil la propagandă precum altele, dar care are ghinionul să numere printre cele mai eficiente instituţii ale sale nu o universitate sau un minister, ci o televiziune specializată în propagandă. Dar care este reţeta eficienţei acestei instituţii şi de ce o bună parte dintre români se expun voluntar influenţei sale?

La Antena 3 găsim „specialişti în ştiri“. Cel puţin asta ne spune sloganul de sub sigla celei mai urmărite televiziuni de ştiri din România. Dar specialiştii în ştiri sînt greu de identificat printre invitaţii frecvenţi ai emisiunii fanion a Antenei 3. Să fie Sorin Roşca Stănescu, fost colaborator al Securităţii, fost jurnalist, convertit acum în politician, un specialist în ştiri? Sau să fie Bogdan Chirieac – fost jurnalist, combinagiu şi afacerist cu statul? Sau mai degrabă Mugur Ciuvică... (deşi indicarea meseriei lui e o provocare serioasă şi pentru cei mai buni investigatori)? O certitudine este Mircea Badea: el admite că nu este jurnalist, deci nici specialist în ştiri. El face show.

Dar dacă la emisiunea lui Gâdea este aproape imposibil să găsim „specialişti în ştiri“, putem identifica în componenţa din platou fiecare dintre cele trei tipuri de ghizi de opinie necesari influenţării maselor (Michel-Louis Rouquette, Despre cunoaşterea maselor). Vom găsi „ghidul de opinie domestic“: greu de reperat ca lider, foarte apropiat social de publicul căruia i se adresează, cu un discurs concentrat pe exemple practice, nu pe ideologie. Exemplu: profesoara grevistă, Cristina Anghel. Nelipsit este „ghidul de opinie intelectual“: acesta ocupă o poziţie clară într-o ierarhie a cunoaşterii, este „în acelaşi timp asemănător şi diferit de cei care îl ascultă“ şi furnizează argumente accesibile publicului larg printr-un limbaj simplu. Exemplu: analistul Bogdan Chirieac sau expertul Radu Tudor. În fine, dirijorul tuturor este „ghidul de opinie militant“: cel care explică şi reformulează prin repetiţie intervenţiile tuturor celorlalţi, oferindu-i publicului cheia de interpretare a discursului principal din studio. Exemplu: chiar directorul Antenei 3, Mihai Gâdea.

Practica propagandei are în mijloc conceptul conflictului. Fără conflict, propaganda nu poate exista. Chiar şi atunci cînd un conflict real nu poate fi identificat, el este sugerat printr-un ton foarte ridicat şi o gesticulaţie expansivă. Toate aceste elemente de comunicare non-verbală pot fi identificate seară de seară în studioul Antenei 3. Dacă chirurgul operează cu bisturiul, profesioniştii propagandei taie în realitate cu ajutorul simplificării. Întotdeauna este simplificat şi expus doar un anumit aspect al realităţii, cel convenabil tezei de demonstrat. Tehnica este practicată şi de propagandiştii din cealaltă tabără, maeştrii rămînînd însă specialiştii Antenei 3.

Un exemplu concret din trecutul recent: componenţa politică a Curţii Constituţionale. Printre judecătorii membri ai Curţii Constituţionale se numără atît foşti parlamentari ai PSD, cît şi ai PDL. Această apartenenţă politică a fost incriminată la Antena 3 doar în cazul judecătorilor proveniţi din tabăra adversă, biografia politică a celorlalţi fiind ignorată. Omisiunea este cea mai puternică sursă de distorsionare a adevărului, spune manualul propagandistului.
Alte distorsionări folosite frecvent de către profesioniştii dezinformării sînt promovarea excentricităţii şi favorizarea atacului şi agresivităţii. E uimitoare capacitatea specialiştilor Antenei 3 în a identifica şi promova personaje care întrunesc simultan aceste calităţi: „femeia cu tigaia“ pe post de moderatoare, colonelul veteran făr’ de război în cizme de lider revoluţionar şi chiar excentricul liberal, politicianul român care îşi mîngîie cel mai des sprîncenele, în rol de preşedinte interimar al României. „Aspectul cel mai grav al acestei promovări a atacului şi agresivităţii este că loveşte la rădăcina principiului oricărei convieţuiri civile: ascultarea şi celeilalte părţi“ (Giovanni Sartori, Homo videns). Adică principala acuză pusă pe seama duşmanilor.

Un surprinzător intermezzo etic. Propaganda practicată de o instituţie media precum Antena 3 are precedente şi în alte ţări. Italia berlusconiană este un exemplu apropiat, dar mai ales onorabila Britanie. Unul dintre englezii care au revoluţionat jurnalismul britanic la începutul secolului al XX-lea a fost proprietarul media lordul Northcliffe. Cu ajutorul propagandei deşănţate practicate în ziarele sale, Lloyd George a devenit prim-ministru, iar lordul a obţinut poziţia oficială de director al propagandei în timpului Primului Război Mondial. O funcţie care i-ar face fără îndoială plăcere şi lui Dan Voiculescu.

Un exemplu contemporan este Rupert Murdoch, cel care şi-a folosit imperiul media pentru a se alia cu politicieni care l-au ajutat ulterior în afaceri. În 1981, Margaret Thatcher a blocat o sesizare oficială care l-ar fi putut opri pe Murdoch să cumpere The Times. Ziarele lui Murdoch au susţinut-o în schimb pe Thatcher în perioada scandalului elicopterelor Westland, care ar fi putut să-i sfîrşească acesteia cariera. Păcatul comun în toate aceste cazuri este înşelarea propriului public: căci sub firma „specialişti în ştiri“ se ascunde de fapt o eficientă echipă de propagandişti.

Iar publicul... Publicul nu este spălat pe creier. El ştie destul bine ce i se întîmplă. Dar asta nu îl deranjează, pentru că „rolul propagandei este mai degrabă acela de a confirma decît cel de a convinge“ (Michel-Louis Rouquette, Despre cunoaşterea maselor). Căci propaganda întăreşte identitatea unui grup şi îl mobilizează. Publicul Antenei 3 este acolo nu pentru a-şi forma opinia, ci pentru a o limpezi, cristaliza şi activa.

Mobilizarea maselor de electori (obiectiv central în politica modernă) necesită întotdeauna „un spectacol conceput pentru a-i capta şi ţine ocupată atenţia“. Aici, scopul manipulării maselor se întîlneşte cu instrumentul perfect: televiziunea. Talk-show! Spectacol. Televiziunea este spectacol. „Doar că lumea reală nu e spectacol, iar cine o transformă astfel îi deformează problemele şi ne dezinformează asupra realităţii“ (Giovanni Sartori, Homo videns).

Acesta este motivul pentru care Mircea Badea este piesa centrală în maşinăria Antenei 3. El este omul care face spectacolul, iar plusul său de credibilitate provine din faptul că nu trebuie (spre deosebire de toţi ceilalţi) să simuleze că este „specialist în ştiri“. Pentru el, informaţiile, faptele sînt irelevante, căci nu pe butonul logicii vrea să apese, ci pe acela al emoţiilor. „Poporul se află într-o stare de spirit atît de pronunţat feminină, încît opiniile şi actele sale sînt determinate mai mult de impresia produsă asupra simţurilor, decît de reflecţia pură“, spunea un maestru al propagandei, Adolf Hitler. Mircea Badea îşi tratează publicul precum bărbatul necioplit, femeia. Acelaşi ton atoateştiutor şi superior, aceleaşi glume grosolane, maimuţăreli şi agresiuni verbale, aceeaşi defilare a muşchilor ca argument suprem. Ce mai... omul îşi ştie foarte bine meseria.

Iar publicului îi place... Are spectacol, nu se plictiseşte şi nu-şi simte opiniile ameninţate de informaţii inconfortabile. Are impresia securităţii fără să ştie că principalul rol al propagandei este să-l mobilizeze. Să-l transforme, din public care aplaudă un spectacol, în masă de manevră care poate schimba viitorul unei ţări. „Manipularea conştientă şi inteligentă a maselor este un element important în societatea democratică“, scria Edward Bernays, părintele propagandei politice şi nepotul lui Freud. „Cei care manipulează acest mecanism social nevăzut se constituie într-un guvern invizibil, care reprezintă adevărata putere conducătoare a unei ţări. În fiecare aspect zilnic al vieţii noastre sîntem dominaţi de un număr relativ redus de persoane, care trag acele sfori ce controlează mintea publicului.“

Vlad Mixich este jurnalist.

Foto: L. Muntean