Inițial plănuisem să glosez pe marginea momentului de vîrf al aurului în literatură, adică țestoasa lui Des Esseintes din À rebours-ul lui Huysmans, imagine care mi-a sedus adolescența la concurență cu gîndacul din Metamorfoza lui Kafka și sinuciderea lui Martin Eden. Doar că, brusc, am revenit în pasa egocentrică în care am căzut de la o vreme și am făcut apel la propria-mi vîrstă de aur, însăilînd textul ce urmează.

Copil fiind, eram atent la ceea ce declanșa automat admirația bunicilor și unchilor mei. Pesemne, ca să-ți poți alcătui propriile ierarhii, ai nevoie în prealabil să vezi cine sau ce produce satisfacția, plăcerea sau venerația bătrînilor. Nu mi-a trebuit multă vreme ca să observ că ai mei nutreau un adevărat cult al vechimii, dar nu așa, la modul filozofic, ci foarte concret: se extaziau față de orice venea de demult, fie o undiță, fie o tigaie neagră ca iadul, sau pendula Garnier din perete. Bomfaierul, șublerul, fierăstrăul, toporul și tot soiul de alte unelte, mecanisme sau damigene îi înduioșau pînă la lacrimi. Lucrul vechi era lucru sfînt, sau „treabă nemțească“. Realitate valabilă și pentru cărți, filme, spectacole, șepci sau basmale. Al doilea captator emoțional era lucrul făcut definitiv, la antipodul „fușărelilor de azi“. Cu așa ceva n o să ne mai întîlnim noi! Pe de altă parte, „aur curat“ era o formulă la fel de ubicuă și eficientă. Lucrul zdravăn, făcut cu metodă, era considerat aur curat numai fiindcă venea de pe vremuri, fie că era ceva mecanic, fie rețetă culinară, un vin vechi ori șifonierul Biedermayer considerat „o bijuterie“, ca și lanseta franțuzească din fibră de sticlă ori pușca belgiană de colecție. Toate astea, la o familie care nu avea ca avere decît verighete și cercei, plus un carnet CEC pentru Herculane și Călimănești.

Cînd citesc în memoriile altor veacuri despre familiile care s-au salvat în exil cu o bocceluță de bijuterii, un clasor de timbre sau o punguță cu cocoșei ascunși pînă atunci în sobă, în pod sau în pivniță, mă topesc de autocompătimire la gîndul că ai mei n-ar fi putut pleca în bejenie sau la închisoare decît cu o funie de ceapă, una de usturoi și-o bucată de carne afumată. Himere precum argintăria, tablourile, acțiunile bancare și titlurile de proprietate erau tot ce poate fi mai străin de mahalaua care m-a lăsat analfabet existențial pe viață, fără educație estetică, religioasă, financiară, medicală, vestimentară, culinară ș.a.m.d., dar vîrîndu-mi bine în minte că plăcerea e prohibită, banul e ochiul dracului, luxul e pierzanie, tot ce ține de cosmetică e semn de prostituție și vid sufletesc. Pe de altă parte, cum eram văzut cu o carte, cum auzeam vocea bunicilor că „degeaba ești deștept, tot meseria e brățară de aur. Citești tu franțuzește, da’ nu ești bun de nimic, nu știi să spargi un lemn, să tai o găină sau să repari fierul de călcat“. Reproșuri periodice, menite să-mi tuflească elanurile de împlinire culturală.

Așa se face că aurul meseriei și vechimea lucrurilor au devenit etalonul reveriilor mele. Astfel încît l-am compătimit sincer pe milițianul care ne-a stupefiat acum 15 ani, cînd ne-au spart hoții casa și l-am întrebat ce naiba au căutat în borcanul cu murături din balcon. „Păi cum? Acolo-și pun oamenii normali aurul, bijuteriile, într-o punguță pe fundul, borcanului!“ Bietul ne considera oameni serioși, cu cel puțin un kilogram de aur în casă, în vreme ce noi ne bucuram că vom avea gogonele de revelion.

Acum, ajuns bunic la rîndul meu, nu știu pentru ce să pledez în fața nepoților: pentru demnitatea orgolioasă a sărăciei sau pentru necesitatea chibzuinței și pofta de ascensiune socială care conduce spre avere și putere? La urma urmei, deși reciproca e la fel de adevărată, numai dobîndind vei putea dărui. 

Dan C. Mihăilescu este critic și istoric literar. Cea mai recentă carte publicată este Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, Editura Humanitas, 2015.

Foto: Pea Chesh, flickr