Cu dragoste, despre ură în filmul documentar

Alexandru SOLOMON
Publicat în Dilema Veche nr. 480 din 24 aprilie - 2 mai 2013
Cu dragoste, despre ură în filmul documentar jpeg

Am auzit deseori că un documentarist trebuie să îşi iubească personajele, pentru ca filmul să fie bun şi, mai ales, etic valabil. Acest frumos precept de corectitudine politică mi se pare, însă, fondat pe cîteva prezumţii false. Mai întîi, nu e necesar să iubeşti pe cineva pentru a fi corect cu el. În al doilea rînd, a te situa întotdeauna de partea celor buni este o soluţie facilă şi reconfortantă, dar care mai degrabă disimulează problemele, pentru că refuză să îi privească pe cei răi. Ştim cu toţii că, în viaţa reală, pînă şi cei mai buni se comportă – din cînd în cînd – rău. Ura este o pasiune care nu se întîlneşte la animale, este strict omenească şi merită toată atenţia noastră.

În deschiderea Festivalului „One World Romania“, am proiectat o selecţie din cele mai urîte salve de ură găsite pe forumurile virtuale. Ţintele lor – previzibile – erau romii, homosexualii, evreii, femeile sau duşmanii politici. Singura veste bună este că forumurile din străinătate sînt la fel de pline de excreţiile urii. Vestea proastă este că la noi, în ultimul an, ura parcă a ieşit mai des din spaţiul virtual şi a început să se manifeste mai slobod în lumea reală. (Startul a fost dat în ianuarie trecut, cînd am avut două minirevoluţii care se detestau reciproc, de o parte şi de alta a bulevardului principal din Bucureşti.) De aceea, am hotărît să dedicăm urii un capitol central în programul festivalului.

Am mai spus noi că filmul de ură merită un loc în nomenclatorul genurilor cinematografice, ca şi filmul de dragoste. Şi nu este vorba despre filmul care incită la ură, din care cel mai recent exemplu este viralul Viaţa lui Mahomed. Vorbesc de filmul care încearcă să priceapă cum a fost şi este posibil ca oamenii să se arunce unii asupra altora mînaţi de ură, ca vecinii să se ucidă între ei, în timp ce majoritatea priveşte nepăsătoare de pe margine. Or, pentru a înţelege mecanismele urii, filmele respective trebuie să acorde spaţiu victimelor – atîtea cîte au supravieţuit – dar, mai ales, asasinilor.

„În filmul documentar există o tradiţie a poveştilor despre victime. Deseori, spunem aceste poveşti de pe o poziţie paternalistă, sau, şi mai des, din egoism, pentru a ne dovedi că sîntem solidari cu victimele. De fapt, Josh – mi-a spus monteurul principal al filmului, şi de aceea l-am şi cooptat în echipă –, e foarte stimulator să vezi un film despre răufăcători, pentru că şi noi sîntem mai aproape de aceştia decît de victime. Cu toţii.“ Am citat dintr-un interviu cu Josh Oppenheimer, regizorul filmului The Act of Killing, ai cărui actori principali sînt cîţiva dintre cei care au înfăptuit masacrele din Indonezia anilor 1965-1966 (un milion de victime). Oppenheimer a petrecut ani de zile în compania acestor asasini, care se lăudau cu crimele lor, au fost tovarăşii lui de viaţă şi de muncă. S-a folosit de ei, i-a păcălit, nu i-a acuzat niciodată frontal – spun cei care-l condamnă pe regizor. I-a confruntat însă permanent cu trecutul lor, aş zice eu, şi, mai ales, a arătat cum este posibil ca societatea de astăzi să îi preţuiască şi să se teamă de ei. Desigur, bigoţii vor fi dezamăgiţi: nu ieşi de la filmul lui Oppenheimer urîndu-i pe protagonişti. Ieşi, într-adevăr, speriat, pentru că simţi cît de asemănători sînt cu noi, ceilalţi.

Cînd am filmat Marele jaf comunist, am colaborat şi eu cu tot felul de oameni care făcuseră rău, mai demult, în anii ’50. Am avut aceeaşi senzaţie: asistam fascinat la un performance al trecutului, o mizanscenă regizată de memoria lor – din care conceptele de bine şi rău erau absente. Nu i-am urît, îi ascultam cu enormă curiozitate. Ei, în schimb, continuau să îşi dispreţuiască şi să îşi urască victimele. Am regăsit aceste senzaţii şi în faţa securistului din Război pe calea undelor, şi în faţa mogulilor din Kapitalism. Reţeta noastră secretă...Nu fac nici un fel de comparaţii între faptele acestor personaje. Dar, dincolo de orice, sînt cu toţii performeri dotaţi cu un anume farmec. Un farmec înspăimîntător.

Într-un singur fel, relaţia cu oamenii din filmul tău poate fi asimilată cu una amoroasă. Treptat, şi ea devine obsesională, se alimentează singură în afara realităţii şi creşte, cu ajutorul imaginaţiei, în jurul cîtorva trăsături ale subiectului, dar mai ales în jurul unor aşteptări ale îndrăgostitului. Cam atît, însă: documentaristul trebuie să îşi facă filmul lui, nu poate să-şi piardă capul pentru personajul din cadru, întrucît, astfel, îşi va pierde şi filmul.

S-a spus despre The Act of Killing că seamănă cu un alt film celebru, despre un alt genocid: Shoah de Claude Lanzmann, pe care l-am programat în deschiderea festivalului nostru. Dar, spre deosebire de Oppenheimer, Lanzmann este un realizator mult mai „neiertător“ cu personajele lui – atît cu victimele, cît şi cu asasinii. Victimele sînt obligate să retrăiască coşmarul prin care au trecut. Este cunoscută secvenţa în care Abraham Bomba, frizerul de la Auschwitz care le tundea pe femei înainte ca acestea să intre în camera de gazare, îi cere voie regizorului să nu îşi mai amintească. Cruzimea regizorului e atenuată doar de gestul său de compasiune: intră în cadru şi îl ia pe după umeri pe martorul devastat – pentru a doua oară – de rememorarea atrocităţilor. În ceea ce-i priveşte pe răufăcători, Lanzmann descrie foarte bine cum îi urăşte. Citez dintr-un interviu publicat într-un număr de revistă psihanalitică dedicat urii (Nouvelle Revue de Psychanalyse, no. 33/1986, Paris):

„După interviul cu nazistul de la Treblinka, am plecat la München cu cameramanul meu, al cărui tată fusese omorît la Auschwitz. Nu înţelegea cum pot fi atît de amabil cu nazistul, cum am putut – de exemplu – să-l invit la masă. El l-ar fi ucis. Eu nu voiam să-l ucid aşa. Mă simţeam foarte singur. Dar care era întrebarea dumneavoastră?

François Gantheret: Pot să o precizez, citîndu-vă: «Eu nu voiam să-l ucid aşa.» Dar cum voiaţi să-l ucideţi?

C. L.: Voiam să-l filmez. Să vorbească. Şi să-l omor cu camera de luat vederi.

F. G.: Se poate face asta fără ură?

C. L.: Nu. Dar ura nu e suficientă. Ceea ce este important este precizia, detaliile. Eu n-am făcut un film idealist. Lipsesc marile întrebări şi răspunsurile ideologice sau metafizice. Este un film de geograf, de topograf. Ura se manifestă în precizie.“

Lanzmann descrie, sincer, cum se petrece această redirecţionare a urii. Are loc un transfer de sentimente: de la personaje, prin documentarist, către cei care-i vor privi filmul. Pentru că nu îşi poate manifesta ura (sau dragostea, sau mila, sau dispreţul) faţă de personajele lui, documentaristul este obligat să îşi delege sentimentele către spectator. Tot efortul lui se canalizează, obsesiv şi tenace, în a arăta ceea ce simte faţă de acei oameni, fără a se arăta pe sine însuşi. E şi asta o formă de iubire.

Alexandru Solomon este regizor de film documentar şi producător. Este directorul Festivalului de Film Documentar „One World Romania“.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.