Unora le place să se asigure că nu vor fi uitaţi. Nesiguri de recunoştinţa urmaşilor, îşi construiesc din timpul vieţii morminte somptuoase. Cînd vor să ţintească o dimensiune istorică, pentru că nu-s siguri că faptele lor vor fi cu adevărat memorabile, încearcă să înlocuiască memoria colectivă cu cea a pietrei sau a altor materiale rezistente la umezeală.

Unii îşi fac statui încă din timpul vieţii. În cazul lui Everac, al primarului din Belciugatele sau al unora mai puţin notorii, putem spune că-i simplă chestie de stil – dacă facem abstracţie de poluarea vizuală a spaţiului public. Mai trist e cînd un personaj dubios (l-am numit pe Iosif Constantin Drăgan, cunoscut şi drept ginerele generalului Guşă) mutilează un munte întreg, într-un parc natural (Porţile de Fier, golful Mraconia), pentru a pune să se cioplească o măgăoaie înaltă de 55 de metri, la baza căreia îşi înscrie numele, cu litere vizibile de pe malul sîrbesc: „Decebalus rex – Dragan fecit“ (evident, cele două nume ale personajelor „istorice“ sînt scrise cu litere de dimensiuni identice). În acest caz, megalomania individuală afectează peisajul natural, zgîriind atît privirile urmaşilor lui Decebal, cît şi pe ale slavilor de peste fluviu. Chiar mi-ar plăcea să aflu cine a aprobat, şi în baza cărei legi, monstruosul implant săvîrşit între 1994 şi 2004.

O altă apucătură de modă nouă este „ctitoria“ din bani publici. Nu ştiu cît de legal e ca Banca Naţională să finanţeze, la Hurezi, construcţia unui ansamblu de chilii mănăstireşti (incluzînd o luxoasă casă de oaspeţi). Probabil că legile sînt suficient de elastice ca să nu fie o problemă. Dar să adaugi, la intrarea în mănăstire, o placă de marmură pe care este inscripţionat numele guvernatorului BNR care a înlesnit generosul aport mi se pare expresia unei vanităţi nu tocmai creştineşti.

De fapt, mă simt furat atunci cînd, mergînd pe stradă, întîlnesc tot mai des plăcuţe cu mesaje de genul: „Această şcoală/parcare/stradă/panseluţă/etc. a fost renovată/înfiinţată/asfaltată/plantată/etc. de că­tre Primăria X, primar (general/interi­mar/sec­to­rial/etc.) Icsulescu“. Fiindcă e treaba Primăriei să repare şcoli, să înfiinţeze parcări (de preferat, nu în locul spaţiilor verzi), să asfalteze străzi, să planteze panseluţe, mi se pare redundant şi deci nedemn de consumat vopseaua. Că primarul vremelnic simte nevoia să-şi însuşească meritul (inexistent), legîndu-şi persoana aflată vremelnic într-o funcţie de servitor public (iertată fie-mi traducerea mot-à-mot) de un obiect care speră să‑i supravieţuiască, mi se pare o manifestare de ciocoism.

Uneori, iniţiativele astea se întorc împotriva autorilor. Un precursor al „mişcării“, la vremea respectivă primar al sectorului 5, s-a gîndit ca, în preajma alegerilor, să amenajeze la repezeală un spaţiu de joacă pentru copii, vopsit în culori vii şi, evident, dominat de inscripţia vizibilă cu „… de către Primarul XY“. Pentru maximă vizibilitate, spaţiul era amplasat în mijlocul unei intersecţii foarte aglomerate, poluată cît cuprinde şi la care nu ajungeai decît riscînd printre maşini viaţa copilului. Evident, a fost ţinta ironiilor şi a pierdut alegerile (crede şi acum că a fost furat la numărătoarea voturilor).

Un fost primar al Bucureştiului (scuzaţi, am uitat cum îl cheamă) scria în băşcălie, asta fiind tot ce ştia el să facă mai bine, pe placa de pe piciorul unui pod, că acesta a fost „început de Băsescu şi finalizat de Oprescu“. A omis personajul care continuase începutul, în vederea finalizării. Pe soclul statuii Regelui Carol I din faţa Bibliotecii Universitare a fost înşirat un întreg pomelnic de personaje care, chipurile, ar fi pus umărul la reînfiinţarea monumentului.

Zilele astea, vitrinele magazinelor de cartier sînt împînzite de afişe prin care Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor îndeamnă consumatorii să citească eticheta, să ceară bonul şi să ia atitudine (?). Chestia e că două treimi din suprafaţa afişului sînt ocupate de figura, în postură electorală, a domnului Paul Silviu Anghel, şeful Autorităţii. Aflu cu interes că domnul respectiv este (ce să vezi?) candidatul propus de UNPR la Primăria sectorului 5. Evident, afişele sînt tipărite din banii ANPC şi nici un comerciant din sector nu a putut refuza afişul cu pricina.

Am spus mai devreme „ciocoism“? Da, pentru că personajele respective răstoarnă ordinea firească a lucrurilor. Există, în viaţa cetăţilor, deţinători ai unor funcţii publice cărora pos­te­ritatea sau, mai rar, contemporanii au simţit nevoia să le mulţumească pentru modul exemplar în care şi-au servit cetăţenii. În aceste situaţii, le clădesc statui, le scriu numele pe plăci mai mici sau mai mari, din materiale mai ieftine sau mai nobile, după meritul fiecăruia. Ceilalţi sînt daţi uitării. Dar să-ţi mulţumeşti singur, folosind pentru asta banii cetăţenilor, e curată uzurpare. Aşa cum ciocoiul maimuţăreşte boierul, ocupanţii vremelnici ai funcţiilor publice maimuţăresc adevăraţii oameni ai cetăţii.

Aflu că la Consiliul General al Municipiului Bucureşti a apărut, în preajma alegerilor, o iniţiativă care să interzică prezenţa plăcuţelor cu numele primarilor în funcţie în parcuri şi suprafeţe verzi amenajate. Eu aş propune să fie interzise de oriunde. Costul lor (şi al înlăturării) să le fie imputat şi, după demontare, să fie aruncate în curţile respectivilor primari.

Mircea Kivu este sociolog.