Spune că iubeşte pasional Bucureştiul – şi încearcă să imprime această dragoste şi altora. Din 2010, Edmond Niculuşcă organizează, alături de ARCEN (www.arcen.info), tururi prin zonele istorice ale oraşului. În prezent, este consilier al Ministrului Culturii, făcînd parte din cabinetul Corinei Şuteu.

Mai sînt bucureştenii curioşi cu privire la oraşul lor?

Cred că bucureştenii au devenit tot mai curioşi. În 2010, cînd am pornit primele plimbări prin Bucureşti, nu era curios nimeni, pe de o parte pentru că oraşul era într-o letargie totală, mare lucru nu se întîmpla şi nu aprecia nimeni oraşul. Am fost luaţi chiar în rîs atunci cînd am început să facem tururi ghidate prin Bucureşti, lumea şi chiar şi presa întrebîndu-ne pentru cine le organizăm. „Credeţi că bucureştenii ar vrea să se plimbe prin propriul oraş, pe care îl iubesc atît de puţin?” Noi tocmai de asta am făcut tururile acestea, pentru că – spuneam, atunci, în 2010 – Bucureştiul poate oricînd să concureze cu o capitală europeană, pentru că are un specific aparte, o frumuseţe deosebită, o istorie interesantă şi merită cunoscut. Dacă în 2010 aveam 10-15 persoane la un tur, acum sînt sute – au fost şi 500 anul trecut.

Cred că oamenii sînt tot mai curioşi, şi asta în condiţiile în care au posibilitatea să afle din ce în ce mai multe – sînt edituri care au început să publice o mulţime de cărţi despre Bucureşti. Noi, cînd am început documentarea, am pornit cu cărţi foarte vechi, de prin anii ’30, iar unele încă nu sînt republicate – de exemplu, cartea Bucureşti a lui Mircea Damian încă nu e reeditată şi e o carte foarte valoroasă, a apărut prin 1935, la fel ca Bucureştiul lui Paul Morand sau Bucureştii ce se duc a lui Henri Stahl. Iar acum sînt şi o mulţime de proiecte pentru Bucureşti, pentru centrul oraşului, de vreo doi ani a apărut şi un interes mare pentru periferie, şi o serie de organizaţii care fac tot felul de tururi. Ceea ce înseamnă că ARCEN a avut această bună pricepere de a-i inspira şi pe alţii să plimbe lumea prin oraş, bucureşteni şi turişti deopotrivă.

De unde vine dragostea dvs. de a vă plimba prin oraş, pe care aţi imprimat-o şi altora?

Nu mi-e foarte clar de unde vine, pot doar să spun că e o dragoste pasională, şi ca orice dragoste pasională, e şi o suferinţă acolo, legată de patrimoniu. De exemplu, a fost la final de mai festivalul Femei pe Mătăsari şi am refuzat să mă duc acolo, pentru că în capătul străzii Mătăsari, a fost demolată, în această primăvară, o casă negustorească unică în Bucureşti, pentru care eu nu am putut să fac nimic, deşi eram în cabinetul lui Vlad Alexandrescu, la Ministerul Culturii. Pur şi simplu nu am găsit instrumentele legale pentru a opri acea demolare. Şi am trăit extrem de intens distrugerea acelei case, refuz să mai văd strada Mătăsari fără acea perspectivă.

De unde a apărut dragostea pentru oraşul vechi? Am avut şansa să cunosc oameni care au trăit în acel oraş – o doamnă care nu doar a trăit acolo, ci a fost şi foarte apropiată de unul dintre grupurile cele mai reprezentative de tineri din anii ’30, grupul Cioran, Eliade, Noica, colegă cu Jeni Acterian (care a scris Jurnalul unei fete greu de mulţumit, foarte bună prietenă cu Cioran şi cu Ionesco). Eu am studiat franceza cu această doamnă, care acum are 100 de ani, încă trăieşte, dar de fapt am avut acces la o întreagă lume, la o întreagă serie de poveşti. Pe de altă parte, dragostea pentru oraş a apărut în 2006, cînd eram tînăr licean la Şcoala Centrală şi cînd am început să descopăr singur oraşul – sigur, nu am fost un copil care să rămînă doar în cartierul lui, doar că în acel moment, am avut o vară extrem de intensă, în care am descoperit la pas Bucureştiul. Era un moment în care lucrurile începeau să se schimbe uşor, foarte greu, cu toate că oraşul era încă departe de a arăta cît de cît acceptabil. Atunci, am început să descopăr străzile, şi tot atunci am descoperit cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, o carte pe care am primit-o de la o prietenă, care o cumpărase dintr-un anticariat, ediţia din 1987, cea cenzurată – căci a fost de curînd reeditată. Mi-am dat seama că sînt realităţi care sînt prezente, am început să citesc cartea pe stradă şi am descoperit că au rămas multe lucruri din ce scrie Gheorghe Crutzescu acolo. Iar de la Gheorghe Crutzescu am ajuns la George Potra, şi de acolo la o mulţime de alţi autori ai Bucureştiului de demult, ajungînd să fac o pasiune din a strînge materiale şi istorii, biografii, monografii, jurnale. În patrimoniul ARCEN sînt sute de cărţi despre Bucureşti şi mii de numere de ziare vechi – pe care le avem digital, cele mai multe, o arhivă întreagă, cu mii de surse, pe care încă nu le-am parcurs în totalitate.

Povestiţi-ne puţin despre tururile urbane pe care le-aţi organizat cu ARCEN.

Am pornit cu plimbările de pe Calea Victoriei – ne-am zis că oamenii ar trebui să înveţe să privească altfel străzile pe care trec şi pe care nu le bagă în seamă. Calea Victoriei este o arteră cu atîtea poveşti care se suprapun, din diverse epoci istorice, încît noi, de şapte ani, tot trecem pe acolo cu diverse tururi şi încă nu am epuizat poveştile. În 2011 însă, ne-am zis că ar trebui cunoscute şi fostele mahalale ale Bucureştiului – şi cînd vorbim de foste mahalele, vorbim tot de centrul oraşului –, iar seria aceasta de tururi nu am mai numit-o „Cu bastonul prin Bucureşti”, ci „Prin Bucureştii ce se duc”. Asta pentru că, din păcate, aceste foste mahalale sînt cartiere cele mai multe de secol XIX, aflate, majoritatea, în spatele unor cortine de blocuri socialiste, necunoscute, şi care dispar rînd pe rînd – dispar case, dispar grădini, dispar peisaje. Am început să plimbăm oamenii prin aceste insule de identitate ale oraşului, să oferim, de fapt, perspectiva unor trasee alternative de promenadă – haideţi să vă plimbaţi şi prin alte zone. Prima zonă pe care am vizat-o a fost mahalaua Flămînda, zona cuprinsă între bulevardul Dimitrie Cantemir, Piaţa Unirii şi Dealul Patriarhiei, strada Principatelor Unite, strada Muzelor şi fostul Pod al Beilicului sau Calea Şerban Vodă, pe unde intrau turcii în Capitală în secolele XVII-XVIII. A avut un enorm succes turul acela, aşa că ne-am gîndit apoi să facem un tur şi prin mahalaua Mătăsarilor, apoi prin mahalaua Icoanei – cu alte specificităţi decît celelalte două, care sînt negustoreşti, cu biserică şi cîrciumi şi aşa mai departe. Mahala Icoanei – Pitar Moş nu e o mahala chiar în înţelesul propriu al cuvîntului, căci acolo locuiau şi Eugeniu Carada, primul guvernator al Băncii Naţionale, şi Ion Mincu, şi trei prim-miniştri – Dimitrie Sturdza, unde e Cărtureştiul, Alexandru Marghiloman, unde e blocul Patria, şi peste drum – Titu Maiorescu. Ne-am mai plimbat şi prin mahalalele Negustori, Sfinţilor şi Mîntuleasa. Iar unul dintre cele mai de succes trasee a fost „Prin Bucureştii lui Mircea Eliade”, organizat anul trecut, pe care l-am gîndit ca fiind un tur care să se desfăşoare timp de două săptămîni, sîmbăta şi duminica, deci patru tururi în total. A avut un astfel de succes însă, încît am fost nevoiţi să organizăm 16 tururi, timp de patru săptămîni, la care au luat parte cam 6000 de oameni.

Pregătim pentru vara aceasta un traseu atipic pentru ARCEN. E vorba de zona din spatele cortinei de blocuri de la bulevardul Unirii, foarte aproape de Palatul Parlamentului, în fosta mahala Sfinţii Apostoli – un traseu prin Bucureştii demolaţi, ce a mai rămas după construcţia oraşului utopic. O să explicăm ce a însemnat această demolare, cum nu a ţinut ea cont de nimic, de fosta ţesătură a oraşului, cum a ignorat totul.

Anul acesta, vrem mai mult decît un tur, ne propunem ceva mai mult. Am vrea să creem, la un moment dat, un memorial al Bucureştilor demolaţi – mulţi ne spun să facem un memorial al Bucureştilor demolaţi în anii ’80 şi unul al Bucureştilor demolaţi în trecutul recent. Sper ca acele tururi prin spatele cortinei de blocuri de pe bulevardul Unirii să trezească conştiinţa faptului că avem o imensă rană deschisă, pe care n-o vom putea niciodată vindeca, să creem apoi evenimente în interiorul acelor insuliţe de identitate, apoi, dacă găsim bani, să facem chiar un memorial şi trasee permanente în acel spaţiu, care e evident că va dispărea, de fapt. Putem număra pe degete cîte mai sînt în picioare pe Sfinţii Apostoli. Sigur, s-ar putea face un efort să se păstreze, dar la cum sîntem noi, ne place tot timpul să demolăm şi să reconstruim, avem această problemă a lipsei de continuitate. Cred că avem această datorie faţă de drama acestui oraş. Pentru că noi trăim într-un oraş care a trecut printr-o tragedie, de fapt, cu oameni cu tot, şi de atunci există între locuitori şi oraş un mare conflict. Oraşul a fost agresat de oameni, iar acum oamenii sînt agresaţi de propria lor construcţie. Iar noi încercăm să atenuăm acest conflict, nu cred că putem să-l oprim în totalitate.

Încercăm să creăm legături afective cu oraşul. Mai încercăm un lucru esenţial cu tururile acestea: să îi învăţăm pe oameni să privească oraşul. Ei neglijează ce văd, dar oraşul ne face semne, cum spunea Eliade. Dacă ştii să priveşti oraşul, dacă ştii să priveşti o poartă, în dreptul unei grădini, din faţa unei case, vei şti dacă acolo au locuit de oameni bogaţi, dacă acea familie dădea petreceri, dacă era o casă de ţeremonie, dacă aveau trăsură sau nu, dacă le plăcea să stea în curte sau nu, şi aşa mai departe. Oraşul vechi încă are aceste semne, care pot fi citite, sînt oarecum mărturiile zidurilor, care nu pot să vorbească, dar care sînt încă prezente şi care ne-au prins şi pe noi, şi pe cei de dinaintea noastră, şi astfel poţi decodifica anumite lucruri. Clădirile sînt nişte prezenţe mai durabile în timp decît propriile noastre vieţi. Noi sîntem cei mai vremelnici din interiorul unui oraş. Încercăm să trezim şi această conştiinţă, că nu noi rămînem în acest oraş, ci ce lăsăm după noi, clădirile. Şi încercăm să facem şi un fel de educaţie civică, de ce o clădirile îşi are sau nu locul acolo, de ce o anumită construcţie e ilegală, de ce ar trebui să nu se facă o altă construcţie.

Ce impact au avut aceste tururi? S-au implicat oamenii mai mult în viaţa oraşului?

Da, s-a schimbat mult percepţia asupra oraşului. În sfîrşit, oamenii sînt ataşaţi emoţional de acest oraş, sînt conştienţi că trăiesc într-un oraş pe care trebuie să-l salveze. E un fenomen întreg acesta cu Bucureştiul, oamenii pozează case, descoperă în permanenţă oraşul. Sigur, mă întreb foarte sincer dacă ar trece testul implicării active în salvarea unor zone, dar, de exemplu, cred că astăzi în Bucureşti nu se mai poate întîmpla ce s-a petrecut în zona Berzei – Buzeşti. Sînt convins că nimeni din Primăria Capitalei n-ar mai îndrăzni să facă un proiect de o asemenea anvergură şi de o asemenea distrugere cum au făcut în 2008. Cred că presiunea ar fi extrem de mare şi ar ieşi foarte multă lume în stradă. Iar ARCEN ar fi capabilă să organizeze un asemenea protest, sînt sigur că comunitatea pe care am adunat-o în jurul nostru ar fi foarte deschisă la acest apel de oprire a distrugerii ultimelor bucăţi din vechiul oraş.

Păreţi nostalgic după altă epocă. V-aţi dori să vă fi născut în alt secol?

Mi-ar fi plăcut să prind o altă perioadă. Mi-ar fi plăcut să o întîlnesc pe Jeni Acterian, asta ştiu mulţi dintre prietenii mei, şi sînt convins că am fi avut o poveste de dragoste. (rîde)

Într-un fel, pot să spun că am trăit şi trăiesc în acel Bucureşti – am citit atîtea despre vechiul oraş, încît, de multe ori, amintirile acelui Bucureşti se suprapun peste amintirile mele personale, şi mă plimb cu conştiinţa că merg pe străzi unde s-a întîmplat ceva la care eu n-am fost prezent, dar sînt martor prin lecturile pe care le-am făcut. Am impresia că l-am văzut eu însumi pe Caragiale în apropierea Şcolii Centrale, sau că l-am văzut pe Camil Petrescu picior peste picior la Capşa, ori pe Mihail Sebastian trecînd pe lîngă Mînăstirea „Mihai Vodă”, îndreptîndu-se spre casă, prin mahalaua Antim. Deşi n-am fost martorul acestor epoci, prin intensitatea lecturilor pe care le-am făcut şi prin pasiunea pe care o am pentru oraş, pot să spun că trăiesc şi în acel oraş. Şi prin tururile acestea, actualizăm acele epoci, de fapt. Ele nu sînt tururi istorice sau tururi ghidate, ele sînt nişte plimbări în timp şi spaţiu, într-un decor care poartă numele de Bucureşti.

Ce vă bucură la Bucureştiul actual?

Bucureştiul de azi mă bucură, pentru că îmi dă atîtea prilejuri să lupt pentru el. În oraşul ăsta, e totul de făcut, sîntem la început cu toate, avem ce salva, ce restaura, ce descoperi, avem ce construi şi reconstrui. E un oraş în care nu te poţi plictisi. Mă bucură şi că, deşi am citit atîta despre Bucureşti şi m-am plimbat atît de mult, încă descopăr lucruri, pe străzi pe care le tot bat la picior. Mă bucură mult Bucureştiul noaptea, mă plimb foarte mult noaptea. Mi-am dat seama că în funcţie de stări, mă plimb printr-o zonă sau alta. Încă nu ştiu taina pentru care se întîmplă asta, dar ele se întîmplă, sînt locuri cu anumite energii şi locuri cu alt fel de energii. Mă bucură Bucureştiul în iunie, pentru parfumurile lui, de soc, de tei, cred că şi aceşti oţetari care sînt cei mai prezenţi în Bucureşti au mirosul lor. Mă bucură apusurile din octombrie, lumina în decembrie.

Credeţi că putem schimba percepţia gri asupra oraşului, pe care încă o au mulţi?

Cred că percepţia se schimbă atunci cînd pătrunzi în ţesătura veche a oraşului. Nu cred că se pot relua plimbările la Şosea, dar cred că merită întrutotul să te plimbi prin Mîntuleasa, prin cartierul Armenesc, prin Brezoianu şi zona Cişmigiului, prin cartierul Cotroceni, prin cartierul cu străzi cu nume de capitale – Paris, Londra, Bruxelles –, ceea ce s-a numit parcelarea Bonaparte şi parcul Filipescu.

Cum putem să-i apropiem pe bucureşteni de oraş?

Noi facem asta prin tururi, prin discuţii, expoziţii, conferinţe. E vorba şi de o oarecare deschidere pe care trebuie s-o ai. În acelaşi timp, cred că Bucureştiul creează şi dependenţă, de fapt, dacă te prinde.

Ce părere aveţi despre festivaluri de stradă, precum Street Delivery, festivalul de teatru B-FIT in the Street sau Femei pe Mătăsari?

O părere foarte bună. Cu cît o să fie mai multe astfel de manifestări, cu atît vom fi mai conştienţi că oraşul ne aparţine, că e o formă, în primul rînd, prin care înţelegem importanţa spaţiului public. Cu cît e mai mult spaţiu public, cu atît va fi mai multă iniţiativă civică, grupurile din interiorul oraşului se vor coagula şi vor crea comunităţi. Să ne uităm la Street Delivery – acea stradă e vie tot timpul anului, de la un capăt la altul, se întîmplă evenimente culturale, există tot felul de comunităţi cultural-civice care s-au angrenat în acea zonă. Avem la un capăt Librăria Cărtureşti, la celălalt capăt Şcoala Centrală. Avem Ordinul Arhitecţilor, Casa Universitarilor, o librărie de poezie contemporană, este un loc plin de viaţă în tot timpul anului. Multe zone din Bucureşti, din oraşul vechi, ar putea avea această şansă. Şi cred că avem nevoie să înţelegem ce înseamnă spaţiu public, avem nevoie de zone pietonale mult mai multe, avem nevoie de locuri unde să ne întîlnim. Cum era în perioada interbelică, dacă nu te vedeai cu cineva un an de zile, îl întîlneai la Moşi – luai tramvaiul electric, care te ducea la tîrgul Moşilor, puteai să stai trei zile acolo şi te întîlneai cu toţi cunoscuţii. Aşa e, oarecum, la Street Delivery, te duci acolo ca să îţi reîntîlneşti cunoscuţii, ai toate şansele să te întîlneşti cu oricine – lucru care nu se întîmplă în piaţa Universităţii, la statui. Nu e un loc nici de întîlnire, nici de socializare. Nici măcar nu sîntem conştienţi că piaţa Universităţii e chiar acolo, locul unde sînt statuile, ce a făcut Primăria Capitalei acolo e un eşec. Acolo era şansa unui spaţiu de întîlnire.

Avem nevoie să deschidem alte spaţii. ARCEN a făcut în aprilie un eveniment care s-a numit „Se întîmplă ceva la Palat” – am deschis, pentru cîteva ore, dincolo de programul Muzeului Naţional de Artă, curtea de onoare a Palatului Regal, care este imensă şi care ar putea să fie un spaţiu de întîlnire, spaţiu de evenimente, să fie o grădină publică deschisă, cum e şi grădina Ateneului. Lumea s-ar simţi foarte bine să stea şi pe iarbă, să  aibă loc conferinţe acolo, să fie muzică, să se mănînce, să se bea. Este un spaţiu care nu se află în conştiinţa bucureştenilor, şi care ar avea şanse să revitalizeze o zonă. Noi, cînd trecem pe Calea Victoriei, prin dreptul Palatului Regal, nu conştientizăm foarte mult ce e în acea curte. Oraşul trebuie umanizat, trebuie întors către oameni, ceea ce nu se întîmplă dacă construieşti pasaje.

Mai are Bucureştiul secrete pentru dvs.?

Are o groază încă! Sînt zone pe care încă nici nu le-am văzut vreodată. Bucureştiul e surprinzător. Tot timpul poţi să-l descoperi. Numai cîte curţi interioare sînt, în centrul oraşului, pe care nu le cunoaştem.

De asta eu am şi această convingere că un turist străin care vine în Bucureşti nu trebuie dus neapărat la muzee sau la săli de teatru şi concerte. Dacă vrea să cunoască oraşul şi să aibă cu adevărat o experienţă a Bucureştiului, trebuie să-l ia pe jos, la pas, cîteva săptămîni, ca să înţeleagă. Cred că, de exemplu, în Paris, Viena, ajungi acolo, mergi la muzee, înţelegi oarecum cum sînt oamenii, înţelegi mici lucruri. Aici, dacă te duci la Muzeul Țăranului, la Muzeul de Artă şi la Casa Poporului, nu înţelegi nimic. Această originalitate ar putea fi exploatată mult mai bine. 

a consemnat Cristina ŞTEFAN

Foto: A. Groşescu