Ce înseamnă, din punct de vedere al psihologului, să fii un bun părinte?

Un părinte bun înseamnă să nu fii un părinte rău. Poate sună ca o glumă, dar aș vrea să relaxez puțin presiunea asupra părinților. Mai potrivit ar fi să ne dorim de la părinți să fie suficient de buni. Este foarte la îndemînă să imaginăm principii și reguli ideale cu care să torturăm părinții. Acum avem acces la cunoaștere și încep să apară date relevante din studii serioase despre parenting. Dar cînd aprinzi prima dată lumina în camera în care pînă ieri aveai doar o lumînare, te cam apucă groaza. După asta, poți să te apuci de muncă sau să stingi lumina la loc. Cam asta fac cei prinși de ideile antivaccinare: sting lumina pentru că se simt copleșiți de perspectiva efortului de a trăi într-o lume a cunoașterii și preferă să se întoarcă pe tărîmul irațional al gîndirii magice, în căutarea miracolelor salvatoare. În realitate, noi nu putem fugi din viața noastră.

Un răspuns simplu ar fi că un bun părinte poate avea în vedere în mod real interesul copilului, nu doar ca intenție declarată. Este cea mai mare provocare și cel mai de preț dar pe care îl poți oferi: să vezi omul de lîngă tine, să-i asculți vocea și să încerci să-i înțelegi alcătuirea unică. Părintele pleacă în relația cu copilul său din pozitia de „obiect“ de dependență. Este un statut de zeu, de Creator. Vă imaginați ce măgulitor poate fi pentru ego-ul unui părinte. Dar misiunea lui va fi să se dea jos de pe piedestal, să se lase provocat și să iasă din dinamica zeu-adulator. Un bun părinte nu cultivă dependența copilului pentru a-și hrăni importanța și utilitatea, ba mai mult, folosește nevoia copilului de atașament pentru a-i încuraja autonomia, autenticitatea și în final independența.

Un părinte bun este un părinte disponibil, încărcat cu energie, nu devitalizat, iubitor și stabil emoțional. Copiii au nevoie în mod fundamental de un „procesor extern“ care să le regleze emoțiile pentru a face față stresului de a fi într-o lume în care trebuie să îndure frustrare pentru a și îndeplini nevoile.

Problemele apar cînd părinții sînt fie traumatizați, fie imaturi emoțional. Din păcate, mulți se raportează la copil ca la o jucărie stricată pe care o aduc la psiholog, ca la atelierul de reparații. Provocarea multor terapeuți care lucrează cu copii este să prindă și părintele în cabinet. Am auzit colege de breaslă care încearcă să facă intervenții cu părinții în pragul ușii, atunci cînd părintele „azvîrle“ copilul „defect“ în cabinet. Alții condiționează lucrul cu copilul de participarea părintelui – de exemplu, la două ședințe cu copilul este necesară o ședință cu părintele sau chiar cu ambii. Ideea din spate este că un copil exprimă simptomul familiei care, ca orice sistem, va descărca tensiunile prin veriga cea mai vulnerabilă. Eul părinților are puterea să mascheze conflictele, să păstreze aparențele și chiar să falseze, dar inconștientul copiilor se va conecta mereu la adevărata realitate emoționala a familiei.

Există o zicală: copiii sînt oglinda familiei. La aceste lucruri se referă, pentru că dacă nu există traume obiective, externe, cauza tulburărilor emoționale și comportamentale este mereu în familie. În cazul copiilor mici, chiar și atunci cînd vorbim de traume evidente, problemele reprezintă un eșec al familiei de gestionare și procesare a impactului emoțional, iar reglarea copilului este aproape imposibilă cît timp figura de sprijin este ea însăși traumatizată.

În cazul părinților imaturi, relația cu copilul devine o relație între doi copii, dintre care unul trebuie să aibă grijă de celălalt. Conflictele apar pentru că se ciocnesc nevoile a doi copii, și din păcate nu este nici un adult prin preajmă care să-i calmeze și să-i consoleze.

Un bun părinte nu va pune niciodată copilul să se confrunte cu imposibila dilemă de a alege între relația cu părintele de care este dependent și sine, între atașament și autenticitate: „Dacă mai faci așa, nu te mai iubesc“.

Care ar fi obsesiile părinților din ziua de azi?

Obsesiile sînt tot cele vechi, dar cu formă actuală, și sînt legate de plăcere, sexualitate și absența suferinței, la care se adaugă mai nou obsesia pentru performanță. De fapt, lucrurile se complică prin presiunea culturală și lipsa de conectare autentică cu sine care să ne dea reperele despre ce este bun și sănătos. Suferințele nevindecate și ipocrizia fac ca lucruri firești, naturale, să devină obsesii.

Care ar fi traumele cele mai „comune“ din copilărie (nu mă refer la traume majore, precum abuzuri, divorțuri etc.)?

Neglijența, experiența lipsă, ceea ce nu a fost prezent și ar fi fost îndreptățit să fie. Relația părinte-copil este singura relație inegală, în care dependența este îndreptățită, iar lipsa lucrurilor hrănitoare fizic, psihic și emoțional nu va conduce spre creștere, ci spre dependență.

Pentru ca un copil să se simtă dorit și bine primit trebuie să o simtă pe mamă fericită. În caz contrar, copilul va lua personal nefericirea mamei, indiferent de cauza acesteia. Mai tîrziu, în viața adultului, căutarea fericirii va însemna orice îl va face să se simtă dorit. Acest mecanism explică excesele de tot felul: de posesiuni, de putere prin căutarea recunoașterii sociale și profesionale, de aspect fizic, pînă la excesele de substanțe, relații, comportamente de risc etc. Privind circular, adultul va căuta fericirea adunînd tot felul de lucruri și experiențe pe care să le ofere fantasmat mamei, în speranța de a o vedea fericită, pentru ca în final să se simtă dorit în lume, iar la nivel inconștient să creadă despre sine: merit iubire, sînt bine așa cum sînt, sînt în siguranță, sînt o persoană capabilă, pot obține ceea ce doresc.

Cît de important este pentru un copil să crească alături de o mamă și un tată? Dar dacă ar fi vorba despre două mame sau doi tați?

Este ca și cum ai spune că singurul principiu de alimentație pentru o viață sănătoasă e să avem un meniu variat. Dar acest lucru nu este suficient. Mai este vorba de calitatea alimentelor, cît de hrănitoare sînt, de cantitate și de potrivirea la nevoile de alimentație. Această idee presupune să mănînci periodic și cînd îți este foame. În problema cu părinții, acest principiu vizează abilitățile relaționale – mai simplu spus, să poți înțelege cînd copilul tău are nevoie de hrană, cît și ce.

Acest fel de problematizare indică o viziune simplă despre ce au nevoie cu adevărat copiii de la părinți. Aici aș face o distincție între rolul de mamă și cel de tată, și funcția de părinte, pentru că nu orice mamă și orice tată este obligatoriu părinte. Mama și tata sînt genitorii fizici, cei care își pun materialul genetic la temelia unei noi ființe umane. Părinții însă sînt cei care iubesc, hrănesc, reglează emoțional, investesc timp și se dedică creșterii.

În SUA, pentru că acolo se fac cele mai multe cercetări, studiile arată că un copil nu are nici o problemă specifică dacă este crescut într-un cuplu homosexual. Cel mai important este să nu cădem în capcana generalizărilor, pentru că excepții nefericite sînt peste tot, iar dacă este să facem o analiză cantitativă, în cazul majorității vom găsi întotdeauna mai multe exemple de părinți iresponsabili.

Cît despre temerea legată de orientarea sexuală a copiilor crescuți de cupluri gay, cel mai naiv contraargument ar fi că toate persoanele gay se nasc în cupluri heterosexuale.

Este un subiect delicat, care trebuie tratat cu înțelegere și răbdare. În sine, situația poate fi comparată cu fenomenul antivaccinare, unde deși datele știintifice indică clar o realitate, există oameni prinși într-o reacție emoțională de teamă, care își construiesc o altă viziune asupra realității.

Cum poate fi încadrat copilul într-un plan de viață mai larg? În fond, copilul este „un proiect“?

Mai nou, oamenii sînt tentați să vadă copiii ca pe un proiect, mai explicit, în stil corporatist, sau implicit, prin proiectarea propriilor dorințe și așteptări de viață. Partea amuzantă este că va fi mereu un proiect „ratat“. El își va rata ținta finală și va fi mereu o surpriză dacă „proiectul copil“ are alt obiectiv decît acela de a-și găsi și exprima unicitatea. Dar asta este partea frumoasă, umană a poveștii.

Cum comentați sintagma des folosită în ultima vreme „pentru viitorul copiilor noștri“?

Viitorul chiar le aparține. Noi nu putem decît visa la el. Prezentul însă este al nostru și aici ne este și puterea, și responsabilitatea. A ne iluziona despre controlul viitorului înseamnă a ne deresponsabiliza de prezent, iar asta e o mare greșeală pentru noi și un mare deserviciu pentru copiii noștri.

Fiecare relație părinte-copil repune în scenă o epopee despre așteptări și dezamăgiri, sacrificii și eforturi inimaginabile, suferințe, dar și bucurii sublime, dar peste toate trebuie să se scrie în final o poveste despre iubire a umanității, pentru care nu este niciodată prea tîrziu.

Îmi vine în minte o replică din monologul final al unui film de Oscar de acum cîțiva ani, La grande bellezza: „Altrove, c’è l’altrove. Io non mi occupo dell’altrove“ („Dincolo este ce e dincolo. Eu nu mă ocup cu ceea este dincolo“). Pentru mine aceste cuvinte spun că adevărata iubire știe că este cel mai important lucru din lume (în prezent), dar știe că nu e lumea (în viitor). Adevărata iubire este întotdeauna smerită. 

Valentin Radu Arsene este psihoterapeut, membru al ISTT (Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei).

a consemnat Adina POPESCU