În medie, un om cîrcotește între 15 și 30 de ori pe zi, spun unele studii. Ca tipologie, frustrările care ne poluează viața de zi cu zi variază de la ambuteiaje la relațiile și jocurile de putere de la serviciu, vremea de afară, politicienii sau interacțiunea, acasă, cu partenerul de viață, cu propriii copii etc. Neurologii care s-au apucat să și analizeze cum arată creierul în timpul unei sesiuni de cîrcoteală, de nemulțumiri și negativism au descoperit că, atunci cînd exagerăm cu aceste apucături, ne prostim la propriu. Expunerea, chiar și timp de 30 de minute sau mai mult, la critici și comentarii negative (inclusiv vizionînd materiale video de acest tip) decimează neuronii din hipocampus, zona cerebrală pe care o folosim pentru rezolvarea problemelor.

Există însă și teorii care încearcă să recupereze cîrcoteala, ridicatul din sprîncene, bombănitul și pornirea de a critica. Una dintre ele se oprește asupra modului în care aceste apucături general omenești se manifestă la serviciu, locul unde, de altfel, majoritatea dintre noi petrecem și cea mai mare parte a zilei. În cartea Éloge de la critique et des jeux de pouvoir en entreprise, Laurence Bour­geois argumentează de ce, pentru o afacere, angajații cîrcotași, cei mai vocali și mai critici, pot fi de fapt cei mai valoroși, cei mai implicați și mai creativi angajați.

Zvonurile, bîrfa la o țigară sau la automatul de cafea, tachinările, criticile și alte atacuri care fac parte din jocurile de putere de la locul de muncă nu ar fi de fapt atît de toxice, susține autoarea controversatei cărți, bazîndu-se pe experiența de douăzeci de ani ca director de resurse umane, dar și pe o colecție de zeci de interviuri cu manageri de multinaționale și cu antreprenori realizate pentru a documenta cartea.

Autoarea răstoarnă practic per­cep­ția comună și susține că aceste tipuri de conflicte și critici colegiale cresc gradul de comunicare și că, în final, sînt un instrument de management și o sursă de alimentare a performanțelor unui business.

Ce pare că încearcă Bourgeois este un soi de înnobilare a „scîrbavnicelor cîrcoteli scornite de preaplinul de conștiință“ sau de luciditate al unor angajați. Întru argumentare, Bourgeois a inclus și rezultatele unui sondaj: în aproape jumătate (42%) din companiile incluse în studiu, cei mai critici angajați din companie au fost cei care au obținut și cel mai bun scor în termeni de performanță. Sondajul stabilește așadar, în mod neașteptat, o corelație între critică, cîrcoteală, bombăneală și performanță, dar în același timp atrage atenția că un cîrcotaș nu este automat un angajat performant. Autoarea evită astfel să cadă în ridicolul de a susține binefacerile cîrcotelii duse la extrem, ba chiar subliniază că excesul de critici și bombăneli care nu conțin măcar un germene de soluție devine nociv. Mesajul ei e acela că o companie trebuie să fie vigilentă și să-i repereze corect pe acei cîrcotași competenți, să ia decizii prin care să-i valorizeze în raport cu colegii lor mai puțin competenți, dar mai motivați (și mai deloc sau foarte puțin bombănitori).

Am încercat să verificăm cu mai mulți manageri și antreprenori români această teorie venită de la un autor francez. Interesantă și pentru faptul că francezii, de exemplu, sînt percepuți drept unii dintre cei mai cîrcotași locuitori ai planetei, dacă este să ne luăm după topuri care fac și astfel de ierarhizări (tot pe un loc fruntaș ar fi și britanicii, care se plîng mereu de vreme, de exemplu).

Cultural vorbind, românii par să fie și ei niște campioni la cîrcoteală. În 1936, comparînd cu alte țări balcanice, de pildă, Cioran scria că „ceea ce are Romînia în plus e o conştiinţă nemulţumită, care-şi justifică valabilitatea nu prin adîncime ci prin permanenţă“. Într-un interviu, Sandra Pralong imputa românilor (de pretutindeni) „cîrcoteala“ înnăscută şi bolnăvicioasa suspiciune „de care trebuie să ne descotorosim sau, mai curînd, pe care trebuie să le controlăm“. Aparent, avem un impuls atavic de neîncredere (suspectăm pe toată lumea că ne fură, că are ceva cu noi etc.), o pornire de a critica mereu, de a privi doar partea goală a paharului. Apucături care, istoric, ne-au sabotat dezvoltarea ca țară, cred mulți sociologi.

Prima reacție a oamenilor de afaceri cu care am discutat a fost în ton cu percepția cel mai larg răspîndită: cîrcoteala și criticile la locul de muncă nu sînt tocmai benigne. Ba pot fi chiar extrem de toxice pentru atmosfera de muncă. Pot ruina performanța colegilor mai sensibili. Pot ucide inovația și creativitatea în companie. Invers așadar față de ceea ce susține Bourgeois.

Și o altă observație: și la serviciu, românii tind să practice genul de cîrcoteală gratuită, direcționată către persoană, nu către fapte și cu argumente, o chestiune de umori mai curînd, și nu din dorința de a veni cu soluții și de a îmbunătăți. Un soi de „discuție de cuvinte, cîrcotă de vorbe seacă de miez care la nimica nu duce decît la pierdere zadarnică de vreme“, în formularea lui I.L. Caragiale din articolul polemic „Ce este «centrul»?“.

Din discuții am putut desprinde totuși două modele de culturi organizaționale în funcție de cum se cîrcotește. Primul ar fi cel al multinaționalelor sau al companiilor mai puternic infuzate de modelul occidental de business, care dă pe alocuri dreptate teoriei autoarei franceze. Canalizată constructiv și fără a fi în exces, cîrcoteala lucidă care propune o soluție sau cel puțin un crochiu de rezolvare poate intra în zona pozitivului. Este nevoie de ea, chiar. „De la masa tăcerii nu iese nimic bun“, remarcă plastic unul dintre interlocutori. De aceea, talentul unui lider este să cîrmească cîrcotelile inevitabile în orice companie spre dezbatere, pentru că din confruntarea de păreri se nasc creativitatea, valoarea adăugată.

Un alt interlocutor este cît se poate de nenuanțat pe acest subiect. „Am preferat întotdeauna spiritul de echipă unui geniu izolat, care, da, poate are super-idei, dar care e mereu Gică contra și strică atmosfera în companie.“

Cu precădere în societatea românească, marcată încă de reflexe moștenite din perioada comunistă, cînd era inhibată gîndirea critică argumentată și cu voce tare, nu sînt mulți cei care au curajul să spună lucrurilor pe nume. Ca debușeu, au cîștigat mai mult teren cîrcoteala în bisericuțe, zvonistica, bombăneala de pe margine. Românii, cînd au sau văd o problemă (mai ales dacă implică și un superior ierarhic), vor prefera cîrcoteala și bîrfa pe la colțuri. Este al doilea model identificat, al companiilor românești pe rit mai vechi, unde critica deschisă, chiar și argumentată, este tabu, pentru că șeful știe mai bine. Inevitabil, în genul acesta de companii va înflori în mod natural o cultură informală, în care cîrcotașii vor deveni liderii de opinie în detrimentul angajaților competenți sau al managerilor de facto.

Cel mai cîrcotaș interlocutor pentru acest articol a văzut însă în teoria lui Bour­geois o reîncarnare a unei forme de critică practicate în vremea comunismului. „Atunci cînd criticile ajung să fie considerate de unii un «motor al performanței unei companii», îmi amintesc de perioada de aur a… criticii în România, cînd critica nu doar că era încurajată, ci era promovată la superlativ. Oamenii muncii, indiferent că-și făceau sau nu treaba, erau obligați să își facă autocritica în fața întregului colectiv, care aplauda cu elan tovărășesc momentul de sinceritate vinovată a colegului, îndemnat să-și recunoască greșelile știute și neștiute.“

Fără a respinge radical abordarea autoarei franceze, acesta insistă asupra necesității de a opera o delimitare de bun-simț: în partea pozitivă, criticile sau cîrcotelile justificate, care ar trebui să atragă după sine o reacție a managerilor, în partea toxică și de descurajat acele cîrcoteli injuste și sterile, care țin mai curînd de zona trivialității și a sentimentelor josnice.

Într-un studiu etichetat drept unul dintre cele mai importante din ultima sută de ani, „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor“, coordonat de psihologul Daniel David, se spune că românii dau dovadă, la nivel de adîncime, de toleranță și de un caracter prietenos, non-conflictual. „La nivel de suprafață însă, s-a pervertit în bîrfă și cîrcoteală, care, în forma lor ciudată, țin totuși oamenii împreună.“ O formă de socializare, printre altele, așa cum sugera în definitiv și Laurence Bourgeois. 

Mimi Noel este jurnalistă.

Foto: flickr