În Larousse, definiţiile mediului (environnement) merg de la particular către general: întîi, termenul priveşte „ceea ce înconjoară din toate părţile; vecinătate“; apoi, „ansamblul de elemente (biotice sau abiotice) care înconjoară un individ sau o specie, dintre care unele contribuie la satisfacerea nevoilor sale; mai departe, „ansamblu al elementelor obiective (calitatea aerului, zgomotul etc.) şi subiective (frumuseţea unui peisaj, calitatea unui sit etc.), constituind cadrul de viaţă al unui individ“; în fine, „atmosferă, ambianţă, climă în care ne găsim; context psihologic şi social“. Termenul ar fi apărut în secolul al XIII-lea (circuit, contur); de la începutul secolului XX, este utilizat în geografia umană. Milieu, sinonimul său asemănător termenului din limba română, apare în secolul al XII-lea („în sînul unui grup de persoane; în cursul anilor“); sensul precis e găsit în secolul al XVI-lea („moment distanţat în mod egal între început şi sfîrşit“). Mai tîrziu, la Descartes, denumeşte „elementul fizic în care un corp este plasat“. De aici pare să se fi dezvoltat sensul ştiinţific pe care îl moştenim.

Mediul, deci, ne înconjoară, obiectiv sau subiectiv, fiind totodată în mijlocul nostru. Din pricina întinderii pe care o are termenul, precizările sînt deseori necesare; astfel, vom putea vorbi de mediu natural, mediu antropic, mediu urban, mediu rural, mediu construit, social sau administrativ.

Uitată fiind curăţenia societăţilor tradiţionale, noile raţiuni de a proteja mediul sînt justificate de criterii ştiinţifice şi etice; depăşind perspectiva patrimonială a protecţiei siturilor exemplare sau a monumentelor naturii, încep să se contureze la începutul secolului XX. Crearea Uniunii Mondiale pentru Protecţia Naturii (IUcn), în 1948, arată că, după cele două războaie, cooperarea internaţională în domeniu era, deja, în construcţie; discursul era îndreptat către importanţa conservării naturii, în general, şi a speciilor ameninţate, în particular. Anii 1960-1970 sînt cei în care se dezvoltă sistemele de protecţie a mediului, la nivel mondial, după înţelegerea impactului major al urbanizării şi al exploataţiilor agricole şi forestiere asupra ecosistemelor. În 1964 este creată Lista Roşie a Speciilor Protejate (IUCN); urmează Convenţia asupra spaţiilor umede (Ramsar, 1971) şi Convenţia patrimoniului mondial, natural şi cultural (Paris, 1972). Tot în 1972 este creat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Sintagma „dezvoltare durabilă“ apare în textul Strategiei mondiale pentru Conservare a IUCN din 1980 şi trimite la o dezvoltare economică ce nu compromite resursele necesare generaţiilor viitoare.

România a aderat la multe din aceste convenţii şi, mai ales, şi-a adaptat sistemul legislativ la principiile dreptului european (acesta din urmă fiind construit începînd cu anii 1960, în scopul armonizării dispoziţiilor din legislaţiile naţionale, în special în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor). Politicile naţionale urmăresc Programul european în vigoare, de care sînt legate finanţări, de pildă reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră, creşterea utilizării energiilor regenerabile sau ameliorarea eficienţei energetice a clădirilor. Acestea, toate, par aplicate à la lettre, în defavoarea unei abordări „integrate“ a problemelor şi a ierarhizării măsurilor urgente, altfel spus în lipsa unor priorităţi. (1) Or, aceste priorităţi nu pot fi stabilite fără înţelegerea mediului românesc, a contextului, a vecinătăţii, a celor ce ne înconjoară. Specificitatea teritoriului, din punctele de vedere al capitalului natural, al diversităţii şi stării ecosistemelor, al riscurilor naturale şi antropice, al modului de locuire, al modului de organizare a locuirii şi al activităţilor, al patrimoniului şi peisajului este, credem, prea puţin studiată.

Cîteva observaţii pot ghida înţelegerea situaţiei româneşti (2):

Din cele 13.570 de localităţi ale României, 1263 (10% din total) se găsesc în mediul urban, care acoperă 13% din teritoriul naţional. În mediul urban se concentrează 55% din populaţia ţării (11.737.460 de locuitori în 2012). În mediul rural, care acoperă 87% din teritoriul naţional, sînt 12.487 localităţi (90% din total). A concentra discuţia aspra mediului urban înseamnă a nu lua în considerare 87% din teritoriu şi 45% din populaţia ţării, adică dimensiunea, tradiţia şi vitalitatea mediului rural.

Evoluţia ratei de creştere a populaţiei după 1990 a fost determinată de anularea politicilor pronataliste introduse la sfîrşitul anilor 1960 şi de migraţia internaţională semnificativă. Mediul urban a pierdut peste 1,5 milioane de locuitori între 1990 şi 2012, iar mediul rural a pierdut 1,15 milioane de locuitori. Rata de creştere a numărului sosiţilor în mediul urban s-a înjumătăţit, în timp ce în mediul rural s-a dublat. Rata de creştere a populaţiei are valori pozitive în unele oraşe mici şi în vecinătatea marilor oraşe, şi valori negative mari în zone cu accesibilitate redusă sau nivel economic scăzut.

Densitatea cea mai mare a aşezărilor se remarcă în zonele de contact dintre munţi şi dealuri şi în zonele de deal şi podiş, unde locuirea a fost stabilă pe perioade lungi, corespunzînd zonelor de grupare naturală a populaţiei. Prin contrast, densitatea aşezărilor este mai mică în zonele de cîmpie, fără calităţi defensive, unde populaţia creşte, în condiţii de securitate politică, în jurul centrelor urbane şi în zone de colonizare.

Trebuie amintit că politica de industrializare a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX a condus la o reorganizare majoră a populaţiei în teritoriu, populaţia urbană ajungînd majoritară în ultima sută de ani. Perioada de declin industrial survenită după 1990 a avut drept consecinţă, în multe cazuri, o revenire a oraşelor mici şi medii la rolul şi dimensiunea avute înaintea industrializării perioadei socialiste (păstrînd, însă, concentrări de populaţie cu statut economic şi social vulnerabil).

În mediul rural, discrepanţa dintre zonele de podiş şi de cîmpie, slab dezvoltate, şi cele submontane, de deal şi de munte, mai bine dezvoltate, este în creştere. Fărîmiţarea proprietăţii agricole de la deal şi de la munte pare a fi mai puţin daunătoare populaţiei decît concentrarea în latifundii neo-comuniste a proprietăţii agricole din şesuri şi din unele podişuri.

În tot teritoriul ţării, după 1990, dezvoltarea locuirii şi cea a activităţilor au avut loc fără planificare prealabilă. Se observă dispersia locuirii către periferia localităţilor urbane existente şi în vecinătatea acestora, apariţia locuinţelor secundare în zonele cu potenţial turistic, dezvoltarea turismului rural, dezvoltarea zonelor de activităţi (mari suprafeţe comerciale, unităţi de depozitare, unităţi industriale private), precum şi dezvoltarea extensivă de-a lungul axelor de circulaţie dintre localităţi. Toate aceste înnoiri au produs, în primul rînd, reducerea suprafeţelor agricole şi forestiere şi alterarea calităţilor peisagere ale multor zone din ţară. În al doilea rînd, creşterea teritoriilor utilizate înseamnă creşterea cheltuielilor publice referitoare la infrastructură (drumuri şi echipare edilitară), deci costuri sociale mari care se adaugă celor pricinuite de scăderea calităţii factorilor de mediu.

În interiorul localităţilor, modificări importante au fost determinate de necesitatea implantării construcţiilor comerciale, a birourilor şi a locuinţelor noi, mai confortabile decît cele ale generaţiilor precedente. Aceste nevoi au fost satisfăcute, în oraşe, prin desfiinţarea parcurilor, serelor şi pepinierelor, prin reconversia zonelor industriale şi a unităţilor militare şi, în general, prin înlocuirea clădirilor mai vechi şi mai mici cu clădiri noi, de mai mari dimensiuni, fără protejarea valorilor de patrimoniu construit şi cu diminuarea suprafeţelor plantate de pe parcele. Alte modificări privesc schimbarea sistemelor de încălzire din cartierele de blocuri, dezvoltarea infrastructurii rutiere şi a echipării edilitare în zonele rurale, înlocuirea gropilor de gunoi cu deponii ecologice.

Scăderea accentuată a activităţilor industriale a contribuit, teoretic, la reducerea poluării în mediul urban, tendinţa fiind, însă, atenuată de lipsa de control a activităţilor (probleme locale legate de deşeuri periculoase, scurgeri poluante în emisari ş.a.). Emisiile poluante date de creşterea gradului de motorizare afectează toate centrele urbane şi periferiile acestora, în condiţiile în care transportul în comun public este subdezvoltat. Concentraţiile de praf sînt, deseori, anormale, în lipsa măsurilor de protecţie specifice (perdele de protecţie, întreţinerea spaţiilor urbane ş.a.).

Riscurile naturale şi antropice reprezintă, poate, cel mai important aspect care trebuie menţionat în legătură cu problemele de mediu. Lipsa de întreţinere a lucrărilor de artă (cum ar fi podurile), prea puţinele consolidări ale clădirilor, distrugerea albiilor rîurilor prin diferite metode, construirea în zone inundabile, defrişările, abandonarea sistemelor de irigaţii, toate şi multe asemenea conduc la dezastre mai mici sau mai mari, multe greu remediabile.

Calitatea locuirii este afectată de factori diferiţi în zonele urbane şi rurale. În sate, pot fi menţionate precaritatea locuirii şi lipsa echipării, probleme mai mult sau mai puţin grave, în funcţie de zonă, însă cauzele principale ale nivelului relativ scăzut al calității vieții sînt mai degrabă sărăcia, dependența economică şi, în mare parte a teritoriului, izolarea aşezărilor. În oraşe, densitatea excesivă a construirii, lipsa calităţii şi coerenţei spaţiilor comune şi publice şi relele tratamente acordate vegetaţiei reprezintă principalele probleme. O mare parte dintre locuinţe are durata de viaţă depăşită, fiind vorba, în majoritate, de locuinţele colective; reabilitarea sau înlocuirea acestora – niciodată luată serios în considerare – pune probleme mari de ordin economic şi social. Reabilitarea termică a clădirilor, măsură teoretic favorabilă pentru mediu, produce un dezastru estetic şi patrimonial; împreună cu utilizarea nejudicioasă a unor materiale şi tehnici „moderne“ de construcţie, poate conduce la probleme de sănătate publică încă neînţelese suficient. 

Prezenţa ecosistemelor naturale sau semi-naturale în aproape jumătate (47%) din suprafaţa ţării, existenţa unei diversităţi naturale, culturale şi peisagere, conservarea structurilor sociale tradiţionale reprezintă, toate, elemente de capital natural şi cultural remarcabile, a căror subzistenţă poate fi pusă şi pe seama unui oarecare grad de sărăcie a populaţiei, înainte de 1990. Puse în pericol de procesul de dezvoltare, au nevoie de ajutor.

Ariile naturale protejate ocupă circa 30% din teritoriul naţional, aproape exclusiv zonele montane, cele deltaice şi de litoral şi o parte a sistemelor principalelor rîuri. Nu sunt protejate suficient zonele subcarpatice şi de deal, definitorii pentru cultura românească, unde densitatea aşezărilor este maximă, unde sunt prezente tipurile specifice de locuire rurală şi, implicit, valorile de patrimoniu cultural.

Teritoriul protejat din punct de vedere cultural acoperă, însă, numai 0,5% din teritoriul naţional (densitatea monumentelor istorice este deosebit de mică în comparaţie cu nivelul altor ţări europene). Patrimoniul rural este subreprezentat; la fel, patrimoniul industrial, iar centrele urbane şi rurale nu beneficiază, în mod real, de protecţie. Patrimoniul arheologic este aproape necunoscut şi necercetat; finanţările sunt minimale iar protecţia şi paza, ineficiente. Protecţia peisajului, în pofida ratificării, în 2002, de către România, a Convenţiei Europene a Peisajelor (Florenţa, 2000), rămîne un deziderat.

Opţiunea de valorificare a capitalului natural şi cultural al României impune stoparea distrugerii masive care a caracterizat atît etapa de sfîrşit a perioadei socialiste, cît şi cele aproape trei decenii de dezvoltare necontrolată care au urmat schimbării de regim. Credem, printre altele, că introducerea unui sistem de protecţie a peisajelor (proiecţie culturală a teritoriului) ar conduce la corelarea sistemelor de protecţie ale patrimoniului natural şi ale patrimoniului cultural, în contextul dezvoltării „durabile”, adică echilibrate.

Pînă atunci, şansa mediului românesc rămîne întoarcerea acasă, în sat, în speranţa ca acesta să nu se transforme, din ceea ce încă mai este, într-o periferie necivilizată a lumii urbane.

(1) În Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030 (2008), termenii „prioritate”, „priorităţi”, „prioritar” etc. apar de 88 de ori.

(2) Cele ce urmează se bazează pe concluziile Studiilor de fundamentare pentru Strategia de Dezvoltare Teritorială a României (Agora Est Consulting, Quattro Design, 2014, pentru MDRAP) şi reprezintă contribuţii ale societăţii Quattro Design – studiile 1, 7, 9, 12, 15-21, 23 (Irina Popescu-Criveanu, Şerban Popescu-Criveanu, Ana-Maria Petrescu, Toader Popescu et al.) – vezi http://www.sdtr.ro/48/[email protected]@99i_analize.

Irina Popescu-Criveanu este arhitect.

Foto: J. Stimp, flickr