Să scrii despre cer și ceruri în artă, în doar cîteva mii de semne, poate părea o insultă la adresa istoriei artei. Să expediezi în cîte o frază bolta cerească a lui Michelangelo, cerurile Judecății de Apoi, cerurile Bunei Vestiri, cerurile romanticilor, ale impresioniștilor și ale suprarealiștilor e aproape o barbarie. Dar ce mai înseamnă o reprezentare a cerului pentru omul contemporan, într-o societate desacralizată, în care ești forțat să îți cauți în mod continuu reperele? Ce vede el dincolo de acel albastru limpede, dincolo de lucrarea unui mare maestru al Renașterii, de peisajul dramatic al unui Caspar David Friedrich, de imensitatea cerului unui realist precum Courbet, de cerul unei fracțiuni de secundă al impresioniștilor?

Într-o lume în care cerul și nuanțele lui spontane nasc mii de fotografii pe minut, imediat ridicate de user-i pe ziduri invizibile, într-un etern îndemn de celebrare a naturii, a naturalului și a pitorescului, caut cerurile interzise, cerurile absente ale artei ori micșorate și neimportante, (auto)cenzurate, modificate de timp sau instrumentalizate. Sau cerurile-manifest. Să presupunem că tablourile atrag oamenii în muzee și devin, pentru marea majoritate, doar vehicule de comunicare, uneori aproape matematică, ale unui mesaj oarecare al istoricului de artă, născut în urma identificării unei anumite prezențe pe pînză. Ştim, cerul stă pentru tehnici diferite de lucru și un anumit set de reguli, semnificații distincte, atmosfere senine ori amenințătoare, de dinaintea furtunii (vezi un Giorgione), pentru prezența transcendentului ori doar a decorativului excesiv. Dar atunci ce poate însemna o absență sau un manifest? Cum am putea, aşadar, interpreta absența și manifestul? Absența cerului, acolo unde ar trebui să fie prezent, ori îngustarea lui. Cerul-vedetă și cerul invizibil. Iată doar cîteva exemple.

Într-una dintre ultimele înregistrări ale lui Nichita Stănescu la Radio (Albastru de Prusia, Editura Casa Radio, 2010), poetul vorbește despre puterea literară a „Luceafărului“ eminescian, criticînd anumite voci intelectuale care ajung să se dezică de acesta. Nichita descrie la un moment dat o întîlnire pe care o are cu Ion Barbu, un iubitor al „Odei (în metru antic)“ și nu al „Luceafărului“, citîndu-l, din amintiri, pe acesta: „«Luceafărul» este ca o pînză mare de epocă, care, prin trecerea timpului, a început să se înnegrească, să crape. După care brusc s-a uitat la mine și mi-a spus «Niciodată să nu folosești albastru de Prusia»“. Discuția pare mai degrabă una între artiști, maestru-discipol: la contactul cu uleiul, celebrul albastru de Prusia, care conținea mult plumb, devenea negru după cîteva decenii. „De aceea, o serie întreagă de tablouri, chiar ale lui Rembrandt și ale altora de această măreție, pare că au un fundal negru. Ele nu aveau fundal negru, ele aveau fundalul cerului, erau albastre și albastrul de Prusia, prin plumb, le înnegrise și mă sfătuia să prefer «Odă (în metru antic)»“, adaugă Nichita. E interesant cum pentru a demonstra că un poem precum „Luceafărul“ își pierde în timp din valoare, poetul apelează la o paralelă cu pictura: un anumit pigment (echivalentul figurii de stil în cazul literaturii?), afectat de istorie, se transformă. Și iată cum privitorul riscă să se angajeze în interpretări hazardate, iar cerul aparent absent e doar înnegrit sub timpuri.

O istorie a cerului în artă e o istorie a stilurilor; un cer este o declarație. Un cer impresionist e vedetă, e o privire dinafară, cu ochiul, perfect articulată, în timp ce acele ceruri amețitoare ale lui Van Gogh sînt, paradoxal sau nu, un manifest către o coborîre în interior, o deplasare a realului către expresie, un cer creat din carnea culorii. Un cer realist trebuie să fie rezultatul unui „ceea ce văd“ și poate fi mesaj ascuns politic și social: NU alegoriilor și mitologiei, DA prezentului și realismului, singurul care ar putea pune arta în slujba omului. Cerul avangardelor istorice, în schimb, atunci cînd e prezent, este brăzdat de nou, de oțel, furnale și fum: e un cer care aduce un elogiu orașului și industrializării. Iar non-cerul radicalului Malevich e pretext pentru o definire a suprematismului, care dă voce fiecărei forme reale și împinge arta dincolo de limitele ei, către forma zero și creația non-obiectivă. În Condiția umană a lui Magritte, prezența ferestrei, a picioarelor șevaletului și a peisajului dominat de un cer înalt e întrebarea pe care pictorul o adresează privitorului: ce e iluzie? Ce e realitate?

Altamira, Lascaux. În peșteră cerul este absent. La fel, într-o pictură de interior. Cerul nu spune nimic, atunci cînd pictorul vrea tocmai să capteze cît mai mult din teluric, privind, de undeva de sus, la scene de viață în banalitatea lor, așa cum face în unele lucrări Bruegel cel Bătrîn; ori Millet, în picturile sale frontale, cu „umiliți și obidiți“.

În finalul acestui articol cu o temă inepuizabilă, două exemple contemporane: un cer multiplicat artificial, o lucrare care urmează ritmurile cerului, depășind granițele reprezentării, și un cer absent, care lasă în urmă doar un mesaj – și frustrarea. Artistul contemporan Anish Kapour creează în 2001 o sculptură publică intitulată Sky Mirror: o oglindă concavă, de șase metri, din oțel inoxidabil, cîntărind zece tone și înclinată spre cer. Suprafața sa reflectă mediul în continuă schimbare, coboară cerul sub ochii tăi, vine ea în întîmpinarea ta. Cea de-a doua lucrare îi aparține artistului român Mircea Cantor. Dacă mergeți în vizită la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, chiar la parter, într-un colț, în sala din dreapta, pe tavan, se ivește un mesaj scris cu fum de lumînare: Cer variabil. Sîntem într-o instituție care nu uită să îți amintească mereu că te situezi în Palatul Parlamentului. Iar muzeul e în aripa care ar fi trebuit să fie ocupată de apartamentul conducătorului. Mesajul stă pentru imaginea lipsă. Acesta (nu) este un cer.

Îndemnul meu, la final, nu este acela de a privi cerul, ci de a lăsa mereu un ochi deschis între noi și cer, un oculus, cu gîndul la toți aceia forțați să își coboare mereu privirile, în spații închise, aseptice, private de bolta cerească.

Lasă un ochi de lumină să intre! 

Daria Ghiu este critic de artă. 

(Foto: Mircea Cantor, 2013)