Cît ne pasă de ai noștri?

Publicat în Dilema Veche nr. 758 din 30 august – 5 septembrie 2018
Cît ne pasă de ai noștri? jpeg

Dacă vorbești cu un străin stabilit în România, fie că a venit din Austria, Italia, America sau Franța, și îl întrebi cum este el perceput, ca expat, de către conaționali, cel mai probabil va ridica din sprîncene, uimit, neînțelegînd ce vrei să spui. Nuanțezi întrebarea și primești răspunsuri de la: „în nici un fel“ pînă la „sînt văzut ca un tip cool“.

În România, lucrurile stau nițel diferit. Dacă, înainte de ’89, a pleca din țară era un vis, dar și un coșmar – o puteai face doar cu conștiința faptului că fuga de lagărul comunist era una definitivă, plecai fără să te uiți înapoi, fără speranța unei posibile reveniri –, după Revoluție, cînd granițele s-au deschis, a apărut pentru toți această posibilitate a plecării fără consecințele pe care trebuia să le înduri sub comunism. Cu toate acestea, consecințe existau: românii care aleg calea exilului sînt și astăzi judecați. Fie sînt huliți, fie lăudați.

Prin anii ’90, din cauza economiei precare, a început exodul căpșunarilor. Am cunoscut atunci oameni care plecau la muncă, cu inima frîntă, pentru că era singura lor șansă de a-și întreține familia. Plecau oameni din toate categoriile profe­sionale, erau dintre cei care nu cunoșteau nici o limbă străină și care ieșeau pentru prima oară din țară, înfruntîndu-și toate fricile; alții, care știau prea multe limbi străine, dar care alegeau să culeagă fructe și legume decît să predea la catedră – pe toți îi unea aceeași disperare a lipsei. Erau, desigur, aspru criticați, pentru că își „abandonau“ copiii pentru „bani“.

Mai înspre zilele noastre, tinerii care aleg să studieze în afară sau cei care pleacă pentru un job și o viață mai bune sînt, din nou, supuși judecăților: „învață pe banii statului, adică pe banii noștri, și pleacă mai apoi la străini“.

În ultima vreme, diaspora a devenit și subiect de discordie politică. Începînd cu alegerile prezidențiale din 2014, cînd, în urma unei mobilizări extraordinare, majoritatea voturilor din diaspora au fost date actualului președinte al României, Klaus Iohannis.

Ziua de 10 august a pus din nou pe tapet discuția privind diaspora. Mitingul organizat în seara acelei zile a produs cutremure severe la nivel politic, dar și social. Anunțat încă din luna iunie, mitingul celor care veneau să demonstreze contra guvernării actuale a întîmpinat de la bun început reticența autorităților române, care nu au ezitat să-și facă cunoscute părerile înspre pătura lor de votanți, incitînd contra românilor din străinătate care veneau pentru demonstrație. Inițial, Primăria Capitalei nu a vrut să autorizeze mitingul. Apoi, pe măsură ce acesta se apropia, declarațiile politice, deloc voalate în nemulțumire, au culminat cu declarația liderului PSD din seara zilei de 9 august, cînd a susținut, la România TV, că protestele sînt organizate în „laboratorul de la Cotroceni“ pentru a apăra „statul paralel“, adăugînd că „Iohannis vrea să dea Guvernul jos prin violențe“.

Așa se face că, în ziua mitingului, în siajul declarațiilor politice extrem de ostile ale guvernanților care nu doar o dată au insinuat ideea de „protest violent“, prezența forțelor de ordine a fost una cu totul excepțională, față de alte mitinguri de protest.

Am ajuns în Piața Victoriei pe la ora 19, într-o mare de oameni cu steaguri. Steagurile țărilor care i-au adoptat, steagurile Uniunii Europene, dar și multe steaguri ale României. Auzisem că fuseseră deja cîteva incidente, dar părea că totul se calmase. La intrarea în Piață, dinspre Lascăr Catargiu, văd două doamne cu steagurile Elveției. Prima intervievată s-a întîmplat să facă parte chiar din Asociația „Rezist Zürich“. Florina Adam locuiește în Elveția și este consultant în domeniul informaticii.

„Am plecat din România imediat după mineriada din ’90. După episodul acela mi-am spus că era chiar momentul. Nu știam cum vor evolua lucrurile în țară, dar după violențele de atunci mi-am zis că nu mai e cazul să stau. Eram foarte tînără și foarte dezamăgită că, după o Revoluție care ne-a adus atîta speranță, a putut să se întîmple ce s-a putut întîmpla.“ Mi-a mărturisit, de altfel, că mulți ani s-a decuplat de la viața din România. Cu toate astea, reactivarea la nivel politic s-a produs la alegerile prezidențiale din 2014.

„Mama era la mine în vizită și am fost șocată cînd am văzut rezultatele din sondaje. Mă gîndeam: cum e posibil ca această națiune, după tot ce a suferit, să dea la vîrful ei pe unul ca Ponta? Și, recunosc, m-am bucurat enorm că nu a ieșit. Atunci m-am implicat, pentru că am simțit din nou speranța. Am căutat informații, acum sînt la curent cu tot ce se întîmplă în politica din România. Tocmai din cauza asta m-am întors în țară, pentru acest miting. Căci nu avem dreptul să cîștigăm speranțe doar ca să le pierdem. Și da, sînt convinsă că acest miting, această declarație va însemna ceva.“

O întreb dacă s-ar mai întoarce în România definitiv. Îmi spune că nu, viața ei este în Elveția, acolo are carieră, are un copil. Cu toate astea, „țara mea e România, oricît de departe ai pleca, oricît de mult ai sta departe de ea, nu te poți dezice de legătura ta cu țara. Cred că toți cei care am plecat simțim același lucru: dorul nu dispare“. Îmi mai spune că în Elveția sînt mulți români și mulți tineri veniți la studii care vor să se întoarcă. „Și se vor întoarce, pentru că sînt sigură că vom scăpa de mafia asta.“

Îi mulțumesc și continui să merg prin mulțime. În fața mea dau de un grup de oameni cu tricouri negre cu frunza roșie de arțar: o familie de ingineri din Canada. Plecați de douăzeci de ani din România. Inițial, puțin reticenți să-mi vorbească, și-au dat însă drumul cînd i-am întrebat dacă au vreo speranță că acest miting va însemna o schimbare. Prima reacție a fost una pesimistă: „Noi am venit să demonstrăm contra acestui guvern incapabil și nociv pentru România. Problema este însă că nu avem alternativă politică. Noi nu ne mai putem întoarce în România, tot ce avem, afacerea și viața noastră, este acolo. Dar am venit pentru că nu putem rămîne spectatori. Dacă am plecat, asta nu înseamnă că am și întors spatele. Ne dorim o schimbare pentru familiile pe care le-am lăsat în urmă, pentru prietenii noștri.“

Mai înspre mijlocul mulțimii dau peste doi tineri, IT-iști, plecați în SUA în 2003. Nu au plecat neapărat pentru un job mai bun, probabil ar fi avut și în România un job bine plătit, avînd o meserie care se caută și este cam peste tot bine remunerată. „Dar, ca om, simțeam că nu mă pot dezvolta într-o țară unde trebuie să plătești șpagă pentru a obține un drept al tău. În România, șpaga te ține pe o treaptă inferioară, te umilește, iar un om care vrea să trăiască și să se dezvolte la standarde ridicate este mereu umilit cînd i se amintește că autoritățile nu lucrează pentru el, ci el trebuie să se milogească, în continuu, de autorități. În America, oricîte păcate ar exista, demnitatea omului nu este călcată în picioare.“

„Am plecat de mai multe ori, niciodată cu gîndul să rămîn.“ Și totuși a rămas. În fața mea, o doamnă cu steagul Spaniei. „Cînd am plecat prima oară, mi-am lăsat copilul în grija părinților mei, pentru că aici nu găseam de lucru – un loc de muncă ce mi-ar fi permis să-l cresc decent. Prima oară cînd am ajuns în Spania am rămas mută de cît de frumoase erau orașele și străzile, și oamenii ăia care părea că nu sînt niciodată agresivi. Și nici n-aveau de ce, dacă trăiau acolo. Serile plîngeam că nu sînt și ai mei să vadă și ei cum e o zi normală, într-o țară normală. Și mă omora vina că mi-am lăsat copilul acasă, erau și toate articolele din ziare în care părinții plecați să muncească în străinătate erau acuzați că își lasă copiii acasă, ca să facă ei averi. Eram numiți aproape criminali. Dar am muncit mult acolo, și-mi înghițeam și dorul, și vina, mereu cu ideea că așa îmi voi ajuta și copilul, și părinții. Acum cîțiva ani mi am găsit un loc de muncă, femeie de serviciu, am și grijă de oamenii bătrîni… În România, cu muncile astea, care nu sînt deloc ușoare, ești tratat aproape ca un cerșetor. Dar în Spania, asta mi-a permis să-mi aduc copilul. Și părinții, uneori, în vacanță. Și mi-am realizat visele, pe puterile mele. De întors? În România? Deocamdată, la ce? Deocamdată m am întors ca să protestez. Sper să mă întorc, dar numai dacă pot trăi aicicum poți trăi în afară.“

La puțin timp după interacțiunile mele cu ai noștri, au început să bubuie, aproape în continuu, grenadele lacrimogene. Date tot de ai noștri.

Foto: Cătălin Georgescu, protest Bucureşti, 10 august 2018

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.