● Monica ONOJESCU, Vicepreședintele Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“ 

Este foarte bine că, după mulți ani, există o dezbatere publică de mai mare amploare, pe probleme de educație. Ar fi fost și mai bine dacă o astfel de dezbatere ar fi avut loc acum cîțiva ani, cerîndu-se grăbirea punerii în practică a Legii educației, votată în 2011. Probabil că astăzi situația ar fi fost alta. S-a tergiversat cinci ani cu construcția cadrului de referință, iar în 2016, cînd totuși s-a aprobat planul-cadru, dezbaterea s-a rezumat la o ceartă fără sfîrșit pentru numărul de ore acordat unei discipline. Urmarea: în loc să se reducă, numărul lor a crescut. Știți cîte ore stă în școală, într-o săptămînă, un copil de la ciclul primar? 23 în clasa zero și 26 în clasa a IV-a, iar la gimnaziu între 26-28 de ore la clasa a V-a, ajungîndu-se la 34 în clasa a VIII-a. Știți cîte discipline are și din cîte manuale învață elevul din clasa a V-a? 15, iar la clasa a VIII-a − 18. Nu se poate să nu mă gîndesc la cazul Finlandei, mereu dată ca exemplu de cel mai bun învățămînt din lume, cu elevi care au 20 de ore pe săptămînă, teme foarte puține, iar scopul profesorilor este să-i facă fericiți pentru că și așa copilăria este o perioadă care trece atît de repede. S-au vehiculat în presă anul trecut rezultatele unui chestionar dat la nivelul UE care măsura gradul de mulțumire resimțit de elevi în timpul perioadei de școlarizare. Copiii din România au fost pe ultimul loc. Cum să fie fericit un copil de 14 ani din România care este obligat să stea în școală aproape tot atîta timp cît stau părinții săi la serviciu și, în afară de asta, mai are de făcut teme acasă care-i ocupă încă două-trei ore?

Ar fi fost bine să existe o dezbatere publică serioasă și în legătură cu curriculum-ul de la gimnaziu. Ca să recurg în continuare la exemple din afară, dezbaterea din Franța pe aceeași temă a durat un an și jumătate. La noi, în februarie, dezbaterea a durat două săptămîni în vacanța intersemestrială a profesorilor. Am încercat să o provocăm noi ca asociație, atrăgînd atenția asupra pericolului aprobării unui curriculum prost. Odată aprobat, acesta își exercită efectul pentru următorii cel puțin douăzeci de ani. Nu am avut prea mare audiență. Rezultatul: un curriculum și mai încărcat decît cel actual. În afară de aceasta a rămas un mister total felul în care va fi făcută evaluarea, partea cea mai vulnerabilă a sistemului nostru de învățămînt. Pînă la urmă este bine că măcar în privința manualelor există o dezbatere.

Mă întrebați dacă profesorul mai are nevoie de manuale. Sînt tentată să spun că acum are mai multă nevoie ca în urmă cu douăzeci de ani. Desigur, ar fi ideal ca, pe baza programei, fiecare profesor să-și creeze propriul manual. Problema care se pune e: numai să poată. Nivelul profesorilor a scăzut foarte mult. S-au schimbat generațiile, iar formarea profesorilor tineri a fost lăsată complet în izbeliște. Masteratele de didactică preconizate prin Legea educației nu s-au mai pus în practică. Formările oferite prin CCD-uri sînt de multe ori făcute neprofesionist, pe teme colaterale. Aduc credite, e adevărat, dar nu profesionalizează.

Programa nu numai că este foarte încărcată, dar este un document greu de parcurs pentru profesorul obișnuit, care se pierde în păienjenișul de scheme, tabele și cuvinte umflate. Autorii de manuale sînt obligați să facă efortul să o înțeleagă și să-i găsească un fir roșu care să poată fi urmărit de la an la an, deci i-o traduc profesorului. În plus, manualele îi oferă profesorului pașii unui demers coerent de învățare pe care poate să-l urmeze, dacă nu creator, măcar corect, și care îi pune la dispoziție texte la care nu întotdeauna are acces.

Din cîte m-am lămurit, criza manualelor de anul acesta se datorează unei probleme de management de care vinovat se face ministerul care, pentru a se scuza, încearcă să transfere vinovăția asupra altora. Poate diriguitorii din învățămînt ar fi fost mai prudenți și s-ar fi gîndit mai serios la imaginea lor dacă s-ar fi informat că ceea ce pare că se dorește seamănă izbitor cu ceea ce s-a întîmplat în învățămînt în perioada cea mai dogmatică a comunismului. Reforma învățămîntului din ‘48 interzicea utilizarea tuturor manualelor apărute înainte de anul respectiv, manualele se scoteau de o singură editură de stat, piața de manuale era limitată la un singur manual, iar profesorul se transforma într-un simplu transmițător al răspunsului unic oferit de manual, pentru că, așa cum se afirma în Metodica limbii și literaturii române din 1950, „este greșită atitudinea unor profesori care, în cuvîntul de încheiere, formulează diferite răspunsuri contradictorii, lăsînd elevilor sarcina să aleagă răspunsul pe care îl cred just“. Nu cred că se poate pune în practică întoarcerea la manualul unic și la desființarea pieței libere de carte pentru că aceasta ar însemna nu numai încălcarea Legii învățămîntului în vigoare, ci și a tuturor principiilor care au stat la baza educației din ultimii douăzeci de ani.

Am răsfoit în ultimul timp multe dintre manualele noi și nu numai pe cele de română. Mi se pare că se apropie mai mult decît primele de dezideratele ministerului din 1999 în cel puțin două privințe: aspectul grafic și, mai ales, faptul că sînt gîndite la modul real ca instrumente de lucru. După douăzeci de ani e normal că experiența cu primele și evoluția mijloacelor tehnologice să-și spună cuvîntul.

● Ariana-Stanca VĂCĂREȚU, Profesoară de matematică 

Elevă fiind, am folosit destul de puțin manualele școlare. Le răsfoiam imediat după ce le primeam pentru ca să îmi fac o idee despre ce vom învăța la o materie sau alta, dar, pe parcursul anului școlar, nu le foloseam pe toate constant. Foloseam aproape zilnic manualul de matematică și pe cel de fizică – doar ca să îmi fac tema (exerciții și probleme), manualele de engleză și franceză – ca să citesc textele în clasă, din cînd în cînd manualul de biologie – de obicei cînd trebuia să copiem un desen în caiet, rar manualul de geografie – cînd profesoara ne punea să conspectăm cîte o lecție și pe cel de română – cînd trebuia să citim în clasă o poezie din manual și nu aveam volumul de poezii la mine.

Acum doi ani aș fi spus că manualele școlare nu sînt necesare; manualele cu care lucrez (matematică pentru liceu) sînt de tipul „definiție-teoremă-demonstrație-proprietăți-exerciții“. Ele nu invită elevul să lucreze cu manualul și nici nu oferă profesorului sugestii de sarcini de lucru / organizare a învățării. Și totuși, am trecut printr-o experiență care m-a făcut să îmi dau seama de importanța manualului. Anul trecut, elevii din clasele a XI-a și a XII-a nu au avut manual de matematică în primele două luni de școală. A fost anul în care elevii din aceste clase nu și-au mai cumpărat manuale pentru că urma să le primească de la școală. Pînă s-au primit manualele, s-a făcut mijlocul lunii noiembrie. Mi-am dat seama că am fost „nedreaptă“ cu manualul școlar – de obicei ne dăm seama de valoarea unui lucru atunci cînd nu îl (mai) avem.

Mi-am dat seama că manualul, așa cum era el, îmi era extrem de util ca sursă de exerciții/probleme la clasă și pentru temă; o posibilă resursă de a asigura cît de cît lucrul diferențiat cu elevii – nu rezolvă problema diferențierii, dar cîteodată îl pot utiliza în acest demers; resursă utilizată din cînd în cînd în activitățile de învățare derulate în clasă – enunțuri de teoreme pe care elevii sînt solicitați să le descifreze sau demonstrații de teoreme pe care elevii, în grupuri mici, lucrează împreună pentru a le înțelege și apoi le explică colegilor etc.

În cele două luni în care elevii nu avut manual am investit foarte mult timp în pregătirea resurselor pentru lecții – oricum, ca orice profesor, pe lîngă manual, utilizez la clasă numeroase alte materiale pe care mi le pregătesc.

Deci da, cred că manualele școlare sînt necesare profesorului și elevilor. Ele sînt resurse utile pentru activitățile de în-vă-țare propuse elevilor la clasă, pentru activitatea de învățare independentă a elevului și sînt un reper pentru profesor în stabilirea nivelului de profunzime a conținuturilor predate.

● Maria KOVACS, profesoară de limba engleză 

În opinia mea, la limba engleză, disciplina pe care am predat-o la un liceu cu program bilingv, a avea manual este foarte util deoarece scutește profesorul de o grămadă de muncă investită în a produce ceva ce i-ar lua foarte multă vreme și, oricum, ceea ce ar rezulta în urma investiției de timp și efort nu ar putea fi la nivelul calitativ oferit de editurile specializate. Asta pe lîngă acel rol al manualului de „translator“ într-o formă concretă, validată de manifestare a programei școlare.

Dacă nu ar exista manualul, atunci profesorul ar trebui, în esență, să își producă singur – sau cu un colectiv de profesori – un set coerent de materiale de învățare. Apoi, acele materiale ar trebui multiplicate pentru fiecare elev. Specificul predării – învățării limbilor moderne ar presupune ca, pentru producerea lor, profesorul să identifice și să adapteze (respectînd regulile dreptului de autor) sau să compună texte pe diverse tematici, atît scrise, cît și vorbite (inclusiv dialoguri), care pun probleme de actualitate, sînt relevante pentru cultura anglofonă și introduc elemente de limbă adecvate pentru nivelul de dezvoltare a competențelor lingvistice vizat, apoi să conceapă sarcini de învățare, exerciții relevante pentru dezvoltarea tuturor competențelor de comunicare, sarcini care să fie cu un grad de autenticitate cît mai ridicat din perspectiva situațiilor de comunicare în care se pot regăsi elevii etc. Cu alte cuvinte, profesorul ar trebui să facă ceea ce – în cazul limbii engleze, de exemplu – face un expert cu multă experiență în predarea – învățarea limbii străine, cu ajutorul unei echipe de specialiști în realizarea de manuale. De exemplu, ilustrațiile relevante, înregistrările audio de calitate foarte bună, inclusiv cu vorbitori nativi ai limbii engleze, cu accente diverse, în contexte autentice, nu sînt lipsite de importanță la această disciplină.

În concluzie, consider că este necesar să avem manuale școlare de bună calitate, dar este insuficient ca profesorul să folosească doar un manual care, în esență, rămîne doar o sursă de informare sau de exerciții. În condițiile în care, prin noua programă de educație socială, începînd din clasa a V-a, ne-am propus să dezvoltăm gîndirea critică a elevilor, consider că este nedrept față de elevi să le oferim o singură sursă de informare, chiar și la limba engleză.

pagină realizată de Adina POPESCU