Putem vorbi despre cîrcoteală în termeni psihologici?

Cred că substratul psihologic al cîrcotelii e frustrarea – acea stare care apare cînd există o disonanță între așteptările pe care le am și realitate. La nivel de „eu“ frustrarea apare cînd există o distanță psihologică între eul-așteptat, eul-real și eul-proiectat. Cu cît discordanța între cele trei e mai amplă, pe mai multe paliere ale personalității, cu atît frustrarea se generalizează. Exprimată des, vehement, frustrarea se transformă într-o atitudine, un mod tipic de a reacționa față de noi înșine și de lume. În timp aceste atitudini se cristalizează, construiesc acea latură a personalității pe care o numim „caracter“.

Spuneți, de fapt, că putem deveni de­pen­denți de bombăneală?

Devenim dependenți în sensul că, în lipsa unui exercițiu conștient, nu mai avem alternative comportamentale. A critica, a proiecta asupra celorlalți nemulțumirile tale – de exemplu, cînd te împiedici de covor și dai vina pe soț că nu l-a întins cum trebuie –, toate aceste feluri de a reacționa ajung să fie singurele noastre mecanisme de a face față frustrărilor și eșecurilor. Nemulțumirea continuă se autoalimentează, cu cît cîrcotești mai mult, cu atît te activezi mai tare, te înfurii mai mult și vorbești mai dur, mai nemilos. Celălalt devine defensiv sau începe să te critice la rîndul lui, ceea ce te înfurie și mai tare. Și procesul se reia la un nivel de frustrare mai ridicat. Acest mecanism de coping e ca un perpetuum mobile. Deși e inconfortabil și neplăcut, preferăm acest mecanism pentru că e mult mai tolerabil, comparativ cu înfruntarea unei realități mai profunde – aceea că la mine există lucruri care dor cumplit, că eu sînt, de fapt, nemulțumit de mine. Cînd ceva mă irită profund la celălalt, va trebui să fiu foarte atent, pentru că acel „ceva“ oglindește o parte din mine, pe care nu o pot accepta și neacceptarea asta ajunge să mă frustreze enorm. E mai ușor să proiectez toate acestea în afară, e mai tolerabil să spun: ești un partener de viață îngrozitor, decît să zic: sînt un partener de viață care a renunțat la tine.

Există o diferență între cîrcoteală și critica pozitivă?

În psihologie termenul „critică“ are co­­notație negativă. E vorba despre e­mo­ții negative, lipsă de empatie sau o po­zi­ționare superioară a celui care știe ce trebuie făcut față de o persoană pe care o consideră inferioară. Noi vorbim mai mult despre feedback, pozitiv și negativ, informații care îți spun cum s-a des­fă­șurat un anumit proces. Dacă vorbim despre cîrcoteală, critică și feedback negativ, probabil că le putem poziționa pe aceeași linie. Cînd sînt cîrcotaș, cînd mă plîng de dragul de a mă plînge, de multe ori sînt deja în acea zonă în care i-am dezumanizat pe cei pe care îi critic – ei nu mai sînt persoane cu care empatizez, devin niște etichete – obiecte ale criticii mele.

Cu toate acestea sînt oameni care cred că a critica înseamnă să-l ambiționezi pe celălalt...

Deseori, dacă vorbești cu o persoană care critică masiv, îți va spune că el vrea binele celui pe care îl critică. Că o face pentru ca respectivul să se trezească, să corecteze minusurile și să facă lucrurile mult mai bine data viitoare. Avem, într adevăr, această imagine din filmele hollywoodiene cînd personajul principal e criticat aspru și pe nedrept, iar el se revoltă și se încăpățînează să-i demonstreze celuilalt cît e el de valoros. Realitatea ne spune însă că aceste cazuri sînt rarisime. Iar dacă vorbim despre copii, asta nu se va întîmpla niciodată. Copiii preiau cu totul și internalizează critica părinților ca fiind un adevăr de viață și, dacă părintele le spune că sînt extraordinar de leneși, exact așa vor deveni. Într un studiu desfășurat în 1925 de Elisabeth Hurlock, în urma unui test la matematică, trei grupe de elevi au primit un feedback diferit: primul grup a primit doar nota. Al doilea a primit un feedback negativ, arătîndu-li-se ce au greșit la test. Al treilea grup, însă, a primit doar un feedback pozitiv: li s-a spus doar ce au făcut corect, nimic despre greșeli. La următorul test, cei care inițial nu primiseră nici un feedback au avut o îmbunătățire minoră, nesemnificativă, cei criticați și-au îmbunătățit rezultatele cu 19%, iar cei care au fost apreciați și-au ridicat nivelul cu 71%. Această abordare funcționează la toate vîrstele. Cînd o persoană semnificativă pentru tine îți spune că ai făcut ceva bine, ești foarte doritor să continui în direcția aceea pentru că în forul nostru interior există mereu această întrebare: oare am făcut și eu ceva bine? Este oare ceva valoros la mine?

Ce e trist este că oamenii care au trăit într-un mediu foarte critic ajung să nu mai aibă încredere în nici un feedback pozitiv pe care l-ar primi ulterior, în viața de adult.


— Zenobia Niculiţă

Credeți că un om criticat toată viața lui ajunge și el, la rîndul său, să critice?

Cu siguranță. Poate nu în toate cazurile, dar e o realitate frecventă. Critica devine familiară și apoi se metamorfozează într-o parte a dialogului nostru interior. Cînd ajungem, ca adulți, în relații semnificative, această formă de dialog ne va fi cea mai la îndemnînă. Cînd sentimentul că am o valoare umană a fost diminuat de alții, cînd port această rană, e greu să mă uit la lume de jos în sus. În groapa în care sînt am două variante: una e să depun efort să mă ridic, dar e teribil de greu, mai ales cînd nu am resurse și sînt sărăcit sufletește. Ca să mă ridic, să ajung să cred despre mine că am o valoare, cînd mesajele pe care le-am primit pînă acum îmi spun că nu merit, am nevoie de multă putere lăuntrică, de o capacitate enormă de a gestiona eșecul. De altfel, diferența dintre oamenii care au succes și cei care eșuează se reduce la această singură abilitate: ce fac atunci cînd nu mi-a ieșit ceva? Pentru asta e nevoie de o atitudine și de o filozofie de viață cu care nu ne-am întîlnit suficient de des în anii formativi. Cum fac să mă ridic din groapa devalorizării? Cum fac să mă orientez spre ceea ce funcționează, spre resursele mele interioare, să le recunosc și să le folosesc pentru a învăța ceea ce nu am reușit pînă acum?

Și, bineînțeles, există a doua cale, cea ușoară aparent, dar nocivă pe toate planurile: dacă eu nu reușesc, să nu reușească nici alții. Așa că îi trag și pe ceilalți după mine în groapă. Pentru că atunci cînd sîntem toți la același nivel, lucrurile par dintr-odată mai ușor de suportat.

Pare o imagine perfectă pentru societatea românească de azi…

Cu siguranță. Cred că nemulțumirea generalizată a românilor poate avea o explicație validă printr-un concept psihologic care se numește „neajutorare învățată“. În situații de abuz repetat, precum abuzul domestic, de pildă, victima învață că, oricum ar acționa, tot suferă și ajunge să aibă credința că nu poate să facă nimic pentru a se ajuta pe sine. Din această perspectivă, putem spune că românii sînt o nație de neajutorați învățați – în sensul în care nu credem despre noi că putem face ceva ca să ieșim din situația grea. Și atunci cîrcotim, pentru că nu vedem alternativa. În sondaje găsim mereu atitudinea asta: de ce să mergem la vot, că tot sînt toți o apă și-un pămînt – acesta e un simptom al neajutorării învățate. Nu pot face nimic ca să mă scot din situația asta, pentru că oricum o fac degeaba. Așa că preferăm să stăm cu mîinile în sîn și ne plîngem. De absolut tot. Iar autocompătimirea asta ne face, pe moment, să ne simțim puțin mai bine, pentru că ventilăm o emoție. În plus, ne punem și la adăpost de speranța că eforturile noastre ar putea duce la o schimbare în bine. Dacă ne-am expune și această speranță ne-ar fi înșelată, cum să mai facem față eșecului, disperării?

Cu alte cuvinte, cîrcotașilor le e frică să acționeze?

Categoric. Pentru că un eșec devine atît de invalidant, încît mi-e teamă să și încerc. Nu vreau să mi se confirme acele temeri că eu, de fapt, nu pot face nimic. Mi se pare incredibil cît de orbi putem fi uneori cu privire la noi înșine. Nu conștientizăm faptul că ne plasăm în zona aceea de pată oarbă cînd vine vorba despre noi. Există realități pe care ne e foarte greu să le abordăm, așa că facem proiecții. Iar acest fenomen de proiecție e foarte generalizat în societatea românească. Așa că, în loc să spun că sînt nemulțumit de mine, spun că românii sînt lași, în loc să spun că eu nu m-am străduit, spun că românii sînt leneși, în loc să vorbesc despre vulnerabilitățile pe care mi le-am descoperit cînd am eșuat ultima dată, spun că în România nu se poate face nimic, pentru că românii își dau în cap unii altora. Găsesc mereu justificări ale lipsei mele de implicare și, treptat, lucrurile pe care eu le exprim devin realitatea mea psihologică. Ajung să le cred și să le transmit mai departe. Sîntem profeți ai profețiilor care se autoîmplinesc. Asta ne face să nu ne mai permitem să ne riscăm pentru a contribui la binele nostru sau al celorlalți și să folosim cinismul, sarcasmul, critica drept arme de autoapărare. Cîrcotim pentru că ne e frică să mai sperăm.

Există un remediu pentru cîrcoteală? Mai putem spera totuși?

Dacă există un remediu pentru cîrcoteală, acesta include cu siguranță empatie, conștientizarea rănilor mele interioare și concentrarea pe ceea ce am de dăruit mai mult decît pe ceea ce n-a fost bine. Oamenii preocupați să contribuie cu ceva la bucuria, sănătatea, dezvoltarea comunității sociale sau a grupurilor din care fac parte nu mai au timp și resurse să critice.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: flickr