…Sînt prezentate, în manualele de etnografie românească, în linia lui Constantin Brăiloiu, din Ale mortului. Din Gorj…, ca un corpus deschis de texte care are două mize principale: exprimă sentimentele celor vii la moartea unui membru al familiei, al unui prieten sau apropiat, așa cum fac bocetele, respectiv, marchează ritual principalele momente ale înmormîntării, susținînd, prin ele însele, întreaga poveste a călătoriei mortului din lumea de aici către lumea de dincolo, așa cum fac Zorile, Cîntecele bradului și Cîntecele mari de petrecut. Fundamental subiective, construite inovator, în funcție de situațiile concrete pe care le evocă, și mai ales intens dramatice – primele; grave, asemeni destinului implacabil care nu exclude pe nimeni de la moarte, repetitive pînă la pragul pierderii sensului în favoarea menținerii unei forme fixe și mai ales puternice, în măsura în care, potrivit credinței, ceea ce se cîntă se și petrece pe planul transcendent, al trecerii sufletului celui mort către lumea de dincolo – cele din urmă. Texte improvizate și texte fixe, texte care punctează relațiile sociale și texte care mediază relația cu transcendentul, texte lirice și texte rituale – sînt perechile de categorii prin care sînt descrise, în diferite contexte teoretice, cîntările morțești.

Devenite un loc comun al bibliografiei etnologice, cîntecele funerare sînt, însă, tot mai rar auzite la înmormîntările românești, și nu doar în spațiile urbane, ci și la țară. Locul plînsului obligatoriu, adesea demonstrativ și emfatic, al bocetelor este luat de tăcere și discreție, postùri după care pare să se modeleze tot mai frecvent comportamentul ritual funerar și la noi. În ceea ce privește cîntecele funerare rituale, acestea au trecut, aproape pretutindeni, în planul memoriei, în sensul în care o parte din bătrînii satelor unde aceste practici erau active își mai amintesc de ele și pot să le evoce rezumativ.

Am întîlnit, în ultimele decenii, cîteva persoane care știau și cîntau textele funerare rituale. Le-am înregistrat pe Livia Andraș, de la Zolt, din Timiș (1985), apoi pe Dochia Giurgiulescu, din Arcani, Gorj (1986 și 1993), însă experiența cea mai nuanțată în ceea ce privește multiplele tratamente ale acestei categorii de texte rituale funerare mi-a prilejuit-o o femeie din Timoc, Persa Bilanovici, de la Metonica (2009).

Persa ştie una dintre cele mai impresionante variante de Zori culese vreodată şi atestate în bibliografia de aproape un secol şi jumătate a acestei specii. La Metonica, precum, de altfel, pretutindeni în Timoc, acestui cîntec special şi obligatoriu pentru fiecare înmormîntare i se spune „Petrec“ ori „Petrecătură“, ceea ce semnalează că funcţia principală a actualizării sale este aceea de a conduce sufletul mortului către lumea de dincolo. Cum să călătorească sufletul, pe ce cărări să o apuce, de cine trebuie să se ferească, unde e necesar să se oprească şi ce ar fi bine să evite, ce poate să privească şi cînd ar fi de dorit să ignore totul din jurul său – o întreagă serie de neliniști posibile se regăsesc în povestea unei călătorii fără incidente către lumea de dincolo, poveste care se repetă, ca orice structură rituală, la căpătîiul fiecărui mort.

Prima dată, am auzit varianta de „Petrecătură“ a Persei în curtea uneia dintre vecinele sale, unde apucasem să pun întrebarea dacă se cîntă ceva anume, la toţi morţii, fără să sper, însă, într-un răspuns mai consistent decît vreun da-da, cîntă ele cevaCîntă, uite, comşîca noastră cîntă – mi s-a răspuns şi, pînă cînd să mă dezmeticesc şi să semnalez că întrebarea era una de pură rutină, bătrîna casei şi-a şi trimis nepoata pînă în bătătura alăturată s-o mobilizeze pe Persa şi s o roage să cînte „Petrecătura“. În mai puţin de douăzeci de minute, asistată de două femei care nu ştiau mai deloc textul, ci doar susţineau fiecare final de vers ca şi cînd ar fi apăsat pe o pedală care amplifica straniu sonoritatea vocii Persei, aceasta a declanşat un moment absolut fabulos: în liniştea covîrşitoare a acelei părţi de sat, despărţită de şosea de un mic pîrîu şi de o perdea de sălcii, sub soarele deja dogoritor al amiezii de început de vară, Persa şi ajutoarele sale au cîntat doar pentru mine și colegii cu care eram, străinii care întrebam despre lucruri ciudate, acel sublim cîntec morţesc, incredibil exemplu de survivență simbolică: (…) Că erea ş-o casă mare, / Lumina şi mai sclipea-re / Ca de aur, de argint-u, / Cum n avem noi pe pomînt-u, / Patruzeci de uşi, fereşti-u, / Aici nu mai ştii să ieş-u, / Numa’ strigă cheile-re, / Să-ţi deschidă uşile-re, / Uşile, fereştile-re, / Să dai să te molăreşti-i, / Să țîni, să nu putrăzăşti-u! (…) Da-n mijlocu câmpului / Erea un măr mare, rotat-u, / Cît de mare el erea-re / Pe tot svetu cuprindea-re, / Cu crengile încărcate, / La pomînt sînt aplecate, / Numai floturi, păsărele, / Alea-s, maico, sufleţele (…)

Trei zile mai tîrziu, la cimitir, între cîteva ropote de ploaie subţire, ea a „petrecut“ din nou, alături de alte două surate cu memorie mai bună, astfel încît cîntecul suna altfel, mai sacadat şi mai povestitor, fără tînguielile de pură însoţire…

Momentul cel mai interesant s-a petrecut, însă, cîteva săptămîni mai tîrziu. Murise cineva, un bunic, cum mi s a spus, un moş Iova, cum se putea citi în caractere chirilice pe crucea pe care o cioplise toată dimineaţa moş Ilia. La căpătîiul moşului Iova am regăsit-o pe Persa cîntînd mecanic „Petrecătura“. Viersul nu mai era, acum, nici straniu, nici sacadat, părea că nu are nimic ieşit din comun şi, în mod paradoxal, deşi abia acum el se performa în condiţii strict rituale, părea molcom şi întru totul firesc, ca şi cînd Persa îi mai spunea cîteva lucruri utile lui Iova cel pe care îl cunoscuse şi în apropierea căruia tocmai se nimerise. De altfel, cînd m-a văzut, Persa a cedat Mirei, ajutoarea sa din acea zi, dreptul de a rosti prima versurile cîntecului, întîmpinîndu-mă ca o veche prietenă. M-a pupat, apoi, de trei ori, un picuţ cam transpirat şi ţocăit, dar a trebuit să accept că acesta e protocolul, şi m-a întrebat dacă mi-s bună, iar eu am răspuns, tot protocolar, că da, în pofida implicaţiilor mai degrabă comice ale acestei întrebări în româna standard. Apoi Mira, cealaltă zoritoare, a lăsat tovarăşei ei responsabilitatea de a conduce cîntecul şi a făcut şi ea exact ceea ce făcuse Persa.

Poate că suprainterpretez, însă impresia pe care am avut-o a fost aceea că distanța simbolică a Persei şi a Mirei în raport cu mine părea să fie mai mare decît a lor în raport cu moş Iova. De aceea şi gesturile protocolului de care uzau erau mai apăsate, ca la carte, cumva, fără posibilitate de greşeală. Se purtau cu mine aşa cum îmi şi cîntaseră, urmînd un scenariu care se interpreta în registru major, în tuşe tari, fără nuanţe şi mai ales fără concesii. În același timp, ritualul efectiv se derula în logica firescului și a utilitarului, fără supralicitări.

Devine clar că Persa avea mai multe registre în care cînta „Petrecătura“: patetic și demonstrativ, pentru străini, narativ-descriptiv, pentru membrii comunității. Sonoritățile textului ritual erau uneori ample și tulburătoare, ca și cînd întregul mesaj venea din melos, fără o importanță prea mare a cuvintelor propriu-zise. Am transcris de mai multe ori texte funerare din diferite arhive de folclor și am avut de fiecare dată sentimentul că mai degrabă recunosc pattern-ul poveștii decît că o înțeleg de-a fir a păr, vorbă cu vorbă. M-am consultat uneori cu localnici ca să stabilesc vreun cuvînt și mi-am dat seama că și ei au aceeași dificultate. Înțelegerea cîntecului funebru mizează pe ansamblu, fiindcă el cată să fie exemplar pentru cei vii și comprehensibil, poate, doar pentru cei morți.

Am vizitat-o pe Persa și acasă la ea. M-a primit voioasă, însă fără efuziunea teatrală cu care marca întîlnirile noastre în public. Totodată, discuțiile cu ea nu au relevat mai mult decît practicile simulate ori reale în timpul cărora o urmărisem. Persa se dovedea a fi unul din acei oameni care fac, nu povestesc că fac, eventual fără să facă. Cine o să mai cînte „Petrecătura“ dacă cele tinere nu o învaţă acum de la tine? – cam aşa cred că a întrebat-o, la un moment dat, unul din colegii cu care eram. Persa nu credea că e esenţial ca învăţarea „Petrecăturii“ să se întîmple sub autoritatea ei. Putea presupune că într-o zi ea nu va mai fi, ori nu va mai putea să cînte povestea rituală. Şi atunci, cum o să fie? – a insistat colegul meu. Am uitat exact vorbele bătrînei, însă ele se formulau undeva în susţinerea ideii că atunci, cu siguranţă, cineva va găsi o soluţie: poate că acum, chiar, în vreme ce ea cîntă „Petrecătura“, o altă femeie îi învaţă textul şi va fi capabilă să-l reproducă, poate că cineva o să-l citească din knigă… Poate chiar aceste slike şi snimuieli, adică fotografii și înregistrări video, pe care le făceam, o să fie căutate pentru ca cineva să înveţe cuvintele…

Realitatea, însă, este aceea că de cîteva decenii, de cînd gestionez o arhivă de tradiții, nu mi-a cerut nimeni un cîntec morțesc ca să-l învețe și, eventual, să producă o reintroducere a sa în comunitate, în vreme ce am livrat numeroase texte ceremoniale de nuntă sau calendaristice.

Otilia Hedeşan este etnolog, profesor de Civilizaţie românească la Universitatea de Vest din Timişoara. Cea mai recentă carte pe care a coordonat-o este Doamnele au vreme… Povestirile româncelor din Ungaria la începutul secolului XXI, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2017.