Important este nu ce știi, ci pe cine știi. Anii ’30, Los Angeles. Un influent impresar de la Hollywood, Phil Stern, primește un telefon de la sora lui, care-l roagă să-i găsească fiului ei, Bobby, o slujbă. După trei săptămîni, Bobby este programat într-o audiență la unchiul Phil, un om pentru care un prînz cu Fred Astaire și Gary Cooper nu era nimic ieșit din comun. Îi dă o slujbă de începător, pentru că, remarcă Phil pe un ton serios, „nu vrem să scoatem în evidență nepotismul“. După ce Bobby îi spune în public de mai multe ori „unchiule“, acesta i o retează: „Încetează să-mi tot spui unchiule, nu vrem ca nepotismul nostru să sară în ochi!“ Phil începe să-l invite la petreceri opulente și să-l prezinte unor puternici ai zilei din industria cinematografică și nu numai. Cafe Society, comedia neagră semnată Woody Allen, urmărește drumul nepotului Bobby către succes, un tînăr evreu din Bronx, fără nici un talent, aruncat în înalta societate a anilor ’30 de telefonul mamei și care, propulsat de networking-ul facilitat de unchiul Phil, ajunge să-și deschidă propria afacere de succes în New York.

Dincolo de povestea glamour de secol trecut, filmul lui Allen transpune cinematografic o practică universală care mișcă lucrurile de cînd lumea: favoritismul. Sau, mai șugubăț spus, „gardul fără proptele nicicum poate sta, iar cel cu proptele – niciodată piere“, în formularea de început de secol al XIX-lea a boierului Iordache Golescu, care asimilează proptelele „bunilor ocrotitori“ ce-și oferă serviciile într-un sistem al „darului“ şi al hatîrurilor de tot felul.

Favoritismul și ale sale atotprezente forme – nepotismul (favorizarea rudelor) și clientelismul (favorizarea cunoștințelor, prietenilor etc.) – presupune a acorda avantaje nu pe motiv de competențe, ci de umori personale. Uitîndu-ne la dicționar, nepotismul derivă din latinescul nepos (nepot după unchi sau tată), iar nipotismo (de la italianul nipote) a intrat în uz în secolele al XV-lea, al XVI-lea pentru a descrie maniera coruptă de a plasa rudele Papei în poziții privilegiate. Este o practică atît de omenească încît Adam Bellow, fiul lui Saul Bellow, laureat al premiului Nobel, a comparat, îndrăzneț, favoritismul cu onanismul: ambele sînt niște practici furtive, oamenii sînt irezistibil atrași de ele, pentru că la final știu că obțin satisfacție. Doar că nimeni nu prea recunoaște. Prin urmare, ceva ce nu este nici chiar păcat, nici chiar o virtute, conchide Bellow, care sare, cu aproape 500 de pagini, în apărarea noului nepotism, cum îl numește în cartea In Praise of Nepotism: A Natural History.

Practicat cu sîrg mai ales în zona politicii și a business-ului (mizele sînt mari), favoritismul ridică, fundamental, o dilemă etică. Este bine (corect, în sensul aristotelic) cum procedează Phil, intervenind pentru un nepot lipsit de vreun talent anume și fără să fi făcut ceva pînă la acea vîrstă? Este echitabil ca un tînăr care se angajează plin de speranță într-o multinațională să vadă că promovările se fac pe bază de pile, amantlîcuri, rudenie, lingușeală, furt al meritelor sau hobby-uri comune? Cît de motivat și de eficient mai este cineva ajuns să lucreze într-o afacere de familie, unde vede că mai toate departamentele sînt conduse de rude mai apropiate sau mai depărtate ale proprietarilor care nu se ridică la exigențele poziției, ci sînt doar parcați acolo pentru un statut și pentru pachetul compensatoriu consistent?

Răspunsul pare ușor de dat. Nu este corect, ba chiar este al naibii de frustrant pentru ceilalți. Doar că trebuie să admitem că unii se nasc în clubul celor cu gene norocoase, că pleacă din pole position în viață, avînd umbrela generoasă a unui nume sau/și o plasă de siguranță – averea, în cazul celor bogați.

În dezbaterea dacă nepotismul și clientelismul sînt o practică pozitivă sau toxică mai este nevoie de o precizare: spațiul în care se practică. Pentru că dacă vorbim de zona publică, de stat, lucrurile sînt destul de clare: orice proptea care presupune înșurubarea cuiva într-o poziție fără să dețină competențele pentru a o ocupa, fie că este un apropiat, fie că este o rudă, e un abuz și o practică nocivă pentru societate. Devine o formă de înșelăciune socială și intră în conflict cu valori fundamentale – corectitudine, competențe, meritocrație –, care definesc implicit și un mediu de business sănătos.

În cazul afacerilor, părerile sînt, la fel, împărțite, iar dilema majoră se reduce la întrebarea: este nepotismul un atu sau o vulnerabilitate, este bun sau rău? O parte dintre cei cu care am vorbit cred că este un obstacol pentru mersul sănătos al unui business din două motive: este permisiv cu risipa și cu ineficiența. Iar natura umană este slabă și, atunci cînd ai rude într-o poziție cu putere de decizie, treci cu vederea greșeli, neimplicare etc.

Există totuși o zonă a business-ului, anume afacerile de familie, unde nepotismul pare justificat – primează încrederea, ideea de transfer al averii, al numelui etc. Este genul de nepotism be-nign, nu deranjează foarte mult și este acceptabil pentru ceilalți angajați, atîta timp cît nu sînt încălcate flagrant linii roșii. În acest caz, pentru o bună utilizare a nepotismului, membrii familiei care ajung să ocupe poziții în companie trebuie să aibă anumite competențe, o calificare, un fundament educațional și chiar ceva experiență, ideal în afara afacerii de familie. Unul dintre interlocutorii pentru acest articol, care conduce un business de familie din industria cărnii, de peste 100 de milioane de euro, crede că fiul său, odată adus în business, are nevoie de trei-patru ani ca să treacă prin toate încăperile afacerii. Abia cînd va simți că este una cu compania poate înțelege și cît costă o greșeală. Antreprenorul nu vede nici o legătură între nepotismul din afacerea sa și cel de la companiile de stat, de exemplu. „La stat nu există nici o responsabilitate, noi dacă greșim de două ori, închidem“, spune acesta, admițînd totuși că are o permisivitate doar față de un anumit tip de greșeli pe care fiul său le face (are 23 de ani și, din aprilie, este director comercial cu 450 de oameni în subordine, dar este aproape de afacere încă din liceu). Conflictele dintre generații sînt inevitabile – „din cinci probleme, îmi dă dreptate de două ori, deci ca medie stăm bine“, admite fiul antreprenorului-fondator.

O separare clară între viața afacerii și viața de familie este călcîiul lui Ahile în acest tip de business, este de altfel și concluzia unui studiu dedicat afacerilor de familie pe care firma de consultanță PricewaterhouseCoopers îl face anual. Soluția, spun cei de la PwC, este ceea ce se numește prin lume consiliu de familie, o structură care definește roluri și responsabilități, reguli de acces în afacere pentru membrii familiei. Fără ele, afacerea este vulnerabilă în fața interpretărilor și deciziilor subiective, care scad performanța.

Tolerarea incompetenței la vîrf din rațiuni de rudenie sau amiciție este nocivă pentru afacere pentru că naște două tipuri de reacții: angajații cei mai competenți și mai implicați se demotivează, își reduc eforturile și în cele din urmă vor părăsi afacerea, iar ceilalți se contaminează subit cu morbul incompetenței.

În business-ul privat, genul de nepotism toxic, unde părintele își parchează odrasla care a dat-o în bară în alt loc de muncă sau pur și simplu este atît de nepregătită încît este respinsă de peste tot, este greu de perpetuat pentru că dinamitează întregul eșafodaj. Cel mult, influentul părinte va pune mîna pe telefon, cum au făcut, se pare, mai mulți oficiali chinezi care și-au angajat odraslele în cadrul JP Morgan & Chase, compania americană primind la schimb contracte de multe zerouri pe piața chineză, în special în companii chineze controlate de stat (ancheta este în curs). Sau cum a făcut mama lui Bobby din filmul lui Allen.

Diferența dintre o afacere sănătoasă și una profund viciată e dată de modul de selecție și de distribuire a competențelor. În funcție de aceste mecanisme, putem spune dacă este un nepotism tolerabil, justificabil sau, dimpotrivă, este o subminare a meritocrației și o antiselecție, în formularea lui Petru Creția. Sau, răsturnînd cunoscuta vorbă românească „omul potrivit la locul potrivit“, este „alegerea, cu grijă, a omului celui mai nepotrivit“. 

Mimi Noel este jurnalistă.