În 2015 i-a apărut un nou roman, Solenoid, foarte bine primit. Și a doua zi după acest interviu urma să plece în Suedia, unde, la Teatrul Regal din Stockholm, s-a realizat un spectacol după Levantul. Dialogul cu Mir-cea Cărtărescu a curs firesc, între „aici“ și „acolo“.

 

Ai spus depre Solenoid că este cea mai umană carte a ta. De ce crezi asta?

Temele mari din cartea asta existau și în cele precedente, însă acolo erau slăbite și mai puțin vizibile din cauza estetismului foarte pronunțat al textului. Orbitor trăiește prin fiecare pagină a lui, con-struc-ția sa este mai puțin vizibilă. Puțină lume poate spune cu adevărat „despre ce e vorba“ acolo, deși firește că există o construcție și în trilogie. În Solenoid am lăsat ca materia să fie mai aspră, în așa fel încît să se vadă mai bine scheletul, asemenea oaselor de pește. În Solenoid, strigătul la care se reduce cartea este extrem de vizibil, chiar dacă pentru asta am retras puțin valul de plasticitate, de rugozitate a paginii, de textură. Aici e ceva mai puțină textură și mai multă osatură. Umanismul fundamental a tot ceea ce scriu – pentru că eu cred în valorile mari și clasice ale civilizației noastre greco-iudaice – e foarte vizibil în Solenoid.

O cititoare întreabă dacă tu crezi că Solenoid este o capodoperă. Adaug: cum poate avea un autor sentimentul că a dat o capodoperă?

Păi, nu prea are sens să scrii altceva decît capodopere, nu-i așa, ce rost ar avea să-ți pierzi timpul făcînd cărți proaste? Glumesc, bineînțeles… Nu prea înțeleg ce înseamnă o capodoperă. Mai ușor de definit sînt „capodoperele“ individuale, ale cîte unui autor. Am citit de curînd într-o cronică literară că „această carte este capodoperuța“ cutărui poet. Poți să te depășești pe tine însuți și să ai sentimentul că ai dat o capodoperă – nu una universală, despre care trebuie să vorbească toată lumea, ci una personală, capodopera ta. Și cred că fiecare autor, la toate nivelurile, are dreptul să creadă că într-o bună zi va da capodopera sa. Adică va ajunge la zenitul operei lui, așa cum urci un deal și, cînd ajungi în vîrf, poți vedea totul, poți avea perspectiva asupra a tot ceea ce ai făcut. Cred că Solenoid este o neașteptată asemenea înălțime deasupra cărții pe care eu o credeam a fi nec plus ultra a scrisului meu, și anume Orbitor. N-am sperat vreodată să fac o carte care, din anumite puncte de vedere, să depășească Orbitor. Acum am sentimentul că Solenoid ar putea fi acel ipotetic vîrf. Solenoid și Orbitor pot avea multe lucruri în comun, personajul, pînă la 22 de ani, este același, apoi se desparte în două ființe cu totul diferite. Dar construcția lor este foarte diferită. Orbitor este o carte orizontală, care se dezvoltă prin rizomi. În schimb, Solenoid este ca o piramidă. Sensul Solenoidului este disipat în toată masa lui, dar se concentrează tot mai mult, ca un vîrf de creion, cu cît urci spre final, și nu poți avea o perspectivă adevărată asupra cărții decît din vîrf. Este o carte autarhică, foarte concentrată și unidirecțională. Chiar seamănă cu un pisc între munții și văile modestei mele opere.

Opera ta e premiată și tradusă în multe țări, ești deja acolo, printre scriitorii europeni care contează, sînt invitați la festivaluri, la lecturi publice, la tîrguri de carte. Cum e acolo, e o atmosferă specială?

„Cariera mea internațională“ s a dez-vol-tat foarte greu, cu o lentoare neobișnuită. Un autor de limbă engleză, pornind de la aceleași premise ca mine și de la același nivel, ar fi ajuns unde sînt eu azi încă de acum douăzeci de ani. Pînă în acest moment am simțit că am urcat, puțin cîte puțin, așa cum cucerești fiecare bucățică de stîncă de care te poți agăța cînd escaladezi o faleză. Nici nu-mi doresc altceva. Eu cred că ceea ce se coace cu adevărat se coace încet. O pîine pe care o pui în cuptor și se coace repede se arde doar la suprafață. Cred că am avut parte de o creștere lentă și sănătoasă. Am simțit, de a lungul ultimilor douăzeci de ani, că am urcat niște paliere. Am pornit alergînd pe un cerc unde cunoșteam o mulțime de autori, și vreo zece ani m-am învîrtit doar în el: de fiecare dată erai invitat în lume cu aceiași oameni, îi cunoșteai, îi întîlneai peste tot. La un moment dat nu i-am mai văzut, pentru că urcasem pe alt palier, unde am întîlnit scriitori cu o reputație mai mare decît a celor dinainte. Iar în ultimii doi-trei ani sînt iarăși alții, de data asta sînt autorii pe care-i cunoaște toată lumea. Cu toată modestia, am sentimentul că am urcat aceste trepte necesare în lumea mare a literaturii lumii și că în acest moment sînt pe un cerc foarte bun, deși poate nu cel mai înalt, încă.

Ai avut numeroase întîlniri cu publicul din diverse țări. Cum percepi dialogul cu publicul străin?

Cînd spun „publicul internațional“ mă refer în mare măsură la publicul german. Pentru că publicul german de literatură este de departe cel mai serios, cel mai competent și cel mai avizat dintre toate pe care le-am întîlnit. În Germania există un sistem al lecturilor publice din care trăiesc scriitorii: timp de șase luni pe an fac turnee de lecturi publice și apoi șase luni stau încuiați în casă și scriu. Publicul german știe că măcar o dată pe lună trebuie să vadă un scriitor, așa că vine la lecturi, unde plătește 10-15 euro numai ca să vadă un autor citind. Vine dispus să-i placă. Dacă faci o lectură publică în România, ai să găsești întotdeauna doi-trei turbulenți care te-njură, haterii de serviciu de care nu mai scăpăm. În Germania însă, omul vine ca să-i placă, să se bucure. O asemenea dorință de fericire literară n-am mai întîlnit nicăieri. Publicul suedez (și norvegian) este, conform tuturor așteptărilor, mai rece, dar la fel de serios: dacă apucă să-i placă ceva, te ține ca un buldog, te urmărește la fiecare carte. Memoria lui culturală este mai mare ca în alte părți.

În ultima vreme, țin să o spun, îmi place din ce în ce mai mult și publicul românesc, ceea ce e o noutate pentru mine, căci (din motivele sus-amintite) eram înainte destul de mefient. Îmi place acum cu adevărat să mă duc cu taraba mea de cărți prin orașele noastre. Sînt peste tot oameni care vin să vadă un autor și să-l audă cum vorbește. Mi se pare un mare progres în ultima vreme din punctul ăsta de vedere. Tot mai mulți tineri vin la astfel de întîlniri, și e și normal: cînd ești un om de calitate într-o lume care-ți oferă foarte puține valori, cum să nu te duci să vezi niște oameni care încearcă să aducă ceva frumos și adevărat pe lume?

Nu te-ar pasiona să scrii într-un gen „popular“ (polițist, horror), nu te-ar tenta o asemenea joacă?

Îmi place mult să mă joc. Dar de la o vîrstă încolo nu te mai joci ca altădată. Nu pentru că n-ai fi un spirit ludic mai departe, ci pentru că simți că nu mai ai destul timp. Aș mai scrie o carte gratuită și grațioasă, dar îmi mai pot permite asta? Am scris Enciclopedia zmeilor, Frumoasele străine sau De ce iubim femeile, cărți mai puțin importante ca altele pentru mine, dar lucrate cu mare bucurie. Acum simt însă că nu mai am destul timp. Am cîteodată un fel de repulsie față de gratuitatea unor lucruri care-ți iau luni sau ani de zile din viață. Eu nu scriu trei romane pe an, ca autorii de romane polițiste, ci doar unul la patru-cinci ani. Și atunci, îmi mai permit să-mi irosesc patru-cinci ani din cei la care mai pot spera, chiar și cu o minunată gratuitate? Nu mai vreau să scriu cărți de felul ăsta, și totuși… Metoda lui Thomas Mann, de a alterna un roman greu cu unul mai ușor și eventual puțin frivol, este foarte bună și cît se poate de sănătoasă. Scriind numai cărămizi despre soarta omului pe pămînt, nu știu dacă mai apuci să trăiești cei douăzeci de ani la care te mai aștepți. Așa că stau la-ndoială: să mă apuc de o „jucărea“ care să placă la toată lumea (în afară de critici, firește) sau să las să treacă iar patru-cinci ani, să mi se odihnească mintea, să-mi schimb ideile și să scriu din nou ceva „monumental“, cum s-a zis de Solenoid? Din această dilemă nu pot ieși, am zis! Adaugă tu un emoticon zîmbăreț după asta.

Ești profesor la Facultatea de Litere. Ai un dialog permanent cu tinerii, cu studenții. Cum te simți în acest mediu, cum ți se par tinerii de azi?

Despre tineri am de spus un lucru foarte bun și empatic: au un fel de ingenuitate și de deschidere spre orice le spui. Orice le spui înseamnă mult, înseamnă un plus pentru ei, chiar dacă ți se pare că nu e cine știe ce. Îmi place foarte mult această ingenuitate a lor, această lipsă de mefiență și de ricanare. Mai rău este – și de asta nu sînt ei cei vinovați – că lumea în care trăiesc nu le oferă mai nimic. Le a dat un învățămînt prost, modele proaste, bani puțini, un viitor incert, iar asta duce la un fel de disperare, la o depresie pe care-o observi peste tot printre tineri. Pentru că un om fără valori nu poate fi decît un om disperat, un om care nu știe ce să facă cu el însuși, care nu știe cum să-și trăiască viața. Confuzia oamenilor tineri din acest moment vine și din lipsa obișnuinței lecturii, a disciplinei intelectuale. Nu-i poți scoate din deruta lor arătîndu-le cu degetul în ce direcție trebuie să se ducă, ci doar indirect, prin exemplu personal. Fiind prezent între ei, vorbind cu ei, nu se poate să nu le transmiți ceva din ce ești tu, nu se poate să nu le transmiți un model pozitiv, care să le arate că viața are valoare, că există ceva adevărat, bun și frumos în viață. Mi se pare un lucru foarte important, pentru că azi mediile transmit mai ales mesaje cinice. Cinismul este îngrozitor în România în acest moment – oamenii spun adevăruri neplăcute tot timpul, peste tot, lucruri sadice și cinice despre realitatea înconjurătoare. Nu toată realitatea merită un asemenea tratament. Nu vreau să spun nici că ar trebui să transmiți un mesaj imbecil-optimist, în care totul este minunat în cea mai bună lume posibilă. Însă e bine ca tinerii să știe că nu trăim degeaba, chiar dacă trăim o clipă pe un fir de praf. Acea clipă este importantă, pentru că este tot ce avem. N-o avem decît pe ea, singură în eternitate. Dacă ne batem joc de ea, chiar nu mai rămîne nimic.

(articol apărut în Dilema veche nr. 623, 28 ianuarie 2016)