Cînd „muzele” erau bărbați

Publicat în Dilema Veche nr. 876 din 21 - 27 ianuarie 2021
Cînd „muzele” erau bărbați jpeg

M-am întrebat în mai multe rînduri de ce oameni serioși (printre ei – Borges) au vorbit despre muza cenzurii. Ideea ar fi că, deși detestabilă, cenzura te stimulează, te obligă să găsești modalități de exprimare cît mai subtile și mai rafinate. Mi s-a părut un punct de vedere superficial: de unde știm noi că o operă necenzurată n-ar fi fost mai valoroasă, mai substanțială decît varianta ei cenzurată? În al doilea rînd, a vorbi de „muză” în cazul cenzurii contrazice realitatea: cenzorii au fost, în zdrobitoare majoritate, bărbați, cenzura constituind o instituție eminamente „patriarhală” (deși, iarăși în chip ciudat, ea era denumită odinioară „foarfecele Anastasiei” și era reprezentată de o femeie cu niște foarfeci uriașe: să fi fost oare un mod de a echivala actul cenzurii cu un act castrator?).

Exclusiv masculină era, în anii ’70 ai secolului trecut, și compoziția biroului din Iași al Direcției Presei și Tipăriturilor. Am avut neplăcuta obligație de a-l frecventa vreme de cinci ani, în împrejurări pe care le voi detalia imediat. În primăvara lui 1972, tînăr cadru didactic, am fost solicitat să mă ocup de revista de cultură a studenților Universității ieșene. Era o practică răspîndită: revistele studențești, înființate la finele anilor ’60, aveau cadre didactice drept redactori-șefi. Revista ieșeană se chema Alma Mater, dar am fost obligați, doi ani mai tîrziu, să ne schimbăm numele, din rațiuni pe care nu le-am aflat niciodată. După lungi negocieri ni s-a acceptat titlul Dialog: am ieșit bine, alte reviste s-au trezit că se numesc Convingeri comuniste ori Forum comunist. După ce s-a rezolvat problema cu titlul, a apărut alta: Dialog (Alma Mater) fusese întemeiată ca „revistă studențească de cultură” și dorea să rămînă astfel, însă la cuvîntul „cultură” forurile de partid făcuseră alergie: ele voiau o revistă „ancorată în problemele studențești”, o revistă „mobilizatoare” etc., etc. Ca și Echinoxul clujean, și noi am rezistat presiunilor de tot felul încît revista a rămas „de cultură”.

Așa am ajuns să dialoghez (e un fel de a spune) despre Dialog cu oamenii de la Direcția Presei: duceam șpalturile (foile tipărite pe o singură parte pe care se făceau corecturile și modificările), mergeam să văd ce observații au, încercam – firește – să salvez tot ce se putea salva. Uneori însă fără nici o șansă. Biroul era format din cinci persoane, trei dintre ei (în frunte cu șeful) cu oarecare experiență de jurnaliști, unul era absolvent de Filozofie, al cincilea (cel mai obtuz și mai rudimentar dintre toți) de Istorie. Revista a fost repartizată la „filozof”, dar mai nimeream și la unul dintre foștii gazetari. Dacă e să găsesc o caracteristică comună celor cinci cenzori, aceasta ar fi frica: le era o frică groaznică să nu comită o greșeală, să scape ceva care ar fi putut avea consecințe grave pentru ei. Cînd apărea o chestiune mai complicată, nu își asumau decizia, telefonau „la centru”, la București. Și, în funcție de ce se hotăra în Capitală, puneau – sau nu – pe șpalt ștampila cu B.T. (Bun de tipar), fără de care nimic nu mergea în tipografie. Un  alt aspect frapant  era arbitrariul deciziilor. Era adesea inutil să cauți o justificare logică. Spre exemplu, în cronicile și comentariile de carte, recenzenții își ilustrau afirmațiile cu citate din operele respective. Or, aceste citate erau nu o dată eliminate de cenzură, iar la observația (logică): „Bine, dar au apărut în carte” primeai un răspuns sibilinic: „Da, dar în carte e altceva”. Cu siguranță că un poet, să zicem, constatînd că din volumul propus pentru publicare a fost scoasă o poezie și aducînd argumentul că textul respectiv fusese publicat într-o revistă, primea un răspuns identic: „Da, dar în revistă e altceva”…

Am avut cumva șansa (cu totul relativă, de altfel) să am de-a face în special cu cel mai puțin încuiat personaj dintre cele cinci, cu „filozoful”. M-am gîndit să profit de ceea ce părea a fi deschidere din partea lui și să stabilesc o relație „amicală”: îl invitam să bem un pahar de vin, îi împrumutam cărți etc. Speram, bineînțeles, că va fi mai maleabil și mai îngăduitor. Da’ de unde: omul era dresat să fie vigilent. Suferea, totuși, în sinea lui, pentru că într-o zi mi-a spus cu obidă: „Domnule, îmi vine să înghit ștampila asta” (ștampila cu B.T.). La un cenzor, această slăbiciune sufletească nu duce la nimic bun. După cîțiva ani, „filozoful” a făcut un infarct și a murit prematur.

Ideea că poți păcăli cenzura era, în fond, iluzorie. Sigur, se făcea apel la o serie de trucuri: strecurarea unor „șopîrle”, folosirea unui limbaj codat (în speranța că cititorul cunoaște codul), adăugarea, în cazul unui eseu, a unor note de subsol hipertrofiate, facilitînd citarea numelor unor autori interziși (Cioran, de pildă) etc. Cînd propuneam un grupaj de poezii al unui autor despre care știam sigur că va „ridica probleme” mergeam cu zece texte din care, în final, tot rămîneau trei-patru. Aceste mici „victorii” erau, în realitate, tot atîtea capitulări în fața tăvălugului ideologic.

În 1977, Direcția Presei s-a desființat, iar revista a fost din acel moment citită de „forurile” de partid din Universitate. De aici urmează o altă poveste, deloc mai veselă. Dimpotrivă.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.