„Prefer ignoranța înstelată…“ (Victor Hugo)

Contemplarea Cerului

Astăzi nu mai avem timp să privim cerul și cu atît mai puțin să‑l contemplăm. Cerul nostru, cel de toate zilele, plin de sateliți (care încearcă să ajungă pe Lună sau să spioneze Pămîntul), ne interesează mai ales ca un banal reper meteo! Am putea rămîne uimiți aflînd că, în vechile civilizații (babiloniană, egipteană etc.), simplul fapt de a contempla Cerul putea însemna un act religios, adică un gest capabil să reveleze „transcendența“ și majestatea divină, celestă. În religia sumeriană, cel mai important zeu, An, personifica Cerul. Modelele templelor preexistau în cer și puteau fi „accesate“ prin visuri vizionare. Cetățile babiloniene își aveau tiparul divin în constelații: Sippar în Rac, Ninive în Carul Mare, Assur în Arcturus etc. (M. Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, I, București, 1981). În Egipt, la Heliopolis, bolta înstelată era întruchipată de frumoasa zeiță Nut, soția lui Gheb, zeul pămîntului. Picturile și basoreliefurile o reprezentau în chipul unei femei suple, ale cărei picioare ating orizontul răsăritului, iar trupul înstelat se curbează deasupra pămîntului, atingînd cu mîinile hotarele apusului. Lecția contemplativă a imaginii-simbol arată că între Cer și Pămînt, între divin și uman există o permanentă comunicare. Ordinea celestă domină deasupra ordinii terestre.

Cerul și podoabele lui

În cufărul cu tradiții populare ro-mâ-nești găsim o mulțime de credințe, legende și povești despre cer. Fabuloase, amuzante, poetice. De exemplu, se spune că „La început Cerul nici nu exista“. De aceea, Soarele și Luna, mergînd prin văzduh, l-au rugat pe Dumnezeu să le facă și lor o punte pe deasupra pămîntului. Dumnezeu a mai creat Cerul și pentru ca sfinții și îngerii să nu se mai amestece cu oamenii (M. Olinescu, Mitologia românească, București, 1944). Cerul avea „uși“ și „toarte“ și, incredibil pentru moderni, era de fier. 

Cerul mai era asemuit cu un uriaș clopot așezat deasupra pămîntului. Soarele, strălucind în adîncurile lui, asemeni cu limba clopotului. Toarta sau cercelul de care se sprijină acesta se numea Toartă a cerului. Credințele spun că prin ea zburau caii năzdrăvani ai Feților-Frumoși. Pe vremea potopului, tocmai de această toartă a cerului s-a apucat un uriaș, ca să nu‑l înece apele (Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui, după credințele poporului roman, București, 1915, p. 33). 

Colindele ardelenești descriu Cerul în chip de creație divină: „Domnul… Lucru mare că-mi făcea, / Făcu ceru-n două zile (…) Patru stîlpi l-a rezemat, / Patru -stîlpi tot de argint / Mai frumos l-a-mpodobit / Tot cu stele/ Mărunțele, /Mai pe sus cu mai marele, / Soarele cu razele / Luna cu luminile“ (Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal).

„Cerul e așternutul picioarelor lui Dumnezeu. El a fost făcut din piatră scumpă. S‑a făcut o pînză ca sticla sprijinită pe șapte stîlpi de piatră preţioasă şi apoi s‑au urcat şi aşezat ce Cer, Soarele şi Luna“ (Elena N. Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903). Frumuseţea cerească era sporită şi de faptul că existau nouă (sau şapte) ceruri, aşezate unele peste altele. Toate din piatră scumpă. Locul Domnului era în al nouălea (sau al şaptelea) cer. Tot acolo era şi Raiul. De aici şi expresia „a te simţi în al nouălea cer“ – „a fi fericit“. Măreaţa şi nepătrunsa taină a lumii de sus putea fi întrezărită pe pămînt doar la anumite sărbători (la Paşti, în Ajunul Crăciunului, în noaptea de Sf. Vasile, la Bobotează), cînd „se deschid cerurile“. Potrivit tradiţiei, tainele cereşti nu puteau fi văzute decît de oamenii cu inimă bună şi cugetul curat. Căci, vorba poetei Emily Dickinson, „Nu revelaţia se lasă aşteptată, / Ci privirea neînarmată“ („Scrisori“, februarie 1863). Pe alocuri, la deschiderea cerului se vede prin mijloc o cărare luminoasă. Este Calea Lactee, numită în popor şi Drumul Robilor, „tărîm celest pe unde se vor duce oamenii la Judecata de Apoi“.

Cerul interior

C.G. Jung  s-a preocupat intens de graiul stelelor, adică de astrologie. În opinia sa, celestele simboluri zodiacale aparţin categoriei arhetipurilor inconştientului colectiv, reprezentînd o zestre a imaginarului comună umanităţii. Pentru Jung, figurile zodiacului (Soare-Apollon, Luna‑Diana, Marte-Ares, Venus-Afrodita, Mercur-Hermes, Saturn-Cronos, Pluton-Hades, Jupiter-Zeus) reprezintă personificări simbolice ale unor experienţe psihice interioare cărora li s-a atribuit puterea de a influenţa destinele oamenilor. Din punct de vedere astrologic, psihismul uman poate fi conceput ca un Cer interior. În acest sens putem spune că fiecare fiinţă conţine în sine Luna – emoțiile, sensibilitatea, Soarele – personalitatea, Mercur – inteligenţa, comunicarea, Venus – facultatea de a iubi, Marte – acţiunea, conflictul, Jupiter – idealismul, dreptatea, Pluton – dorinţa de putere, sexul, demonismul, Saturn – filozofia, avariţia etc. Despre aceeaşi perspectivă celestă răsturnată vorbise înaintea lui Jung şi medicul, astrologul şi filozoful naturii Paracelsus (1493‑1541): „Nu există Saturn deasupra noastră, ci doar Saturnul interior, din noi, este cel care ne chinuie“. Manifestarea influenţelor astrale nu se bazează pe un determinism, direct, cauzal, ci pare să exprime o interdependenţă subtilă între astre şi fiinţa umană, în sînul unităţii cosmice divine, am putea adăuga evocînd afirmaţia evanghelistului Luca: „Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca, 17, 21). Oricum, despre tîlcul unor asemenea corespondențe scria, pe la 1475 (Paracelsus nu se născuse), și  poetul mistic indian, Kabir: „Înăuntrul nostru există cel Tainic, / Unul / Planetele tuturor constelaţiilor îi trec prin mîini, precum mătăniile“.

Cerul care nu există

Oricît ar părea de straniu, putem vorbi şi de Ceruri care nu există. Din punct de vedere astrologic, desigur. Tratatele despre un cer care nu există, planisfere şi hărţi cereşti fanteziste, vehiculînd tot felul de erori şi absurdităţi, au dominat imaginarul antic şi medieval mai mult decît am putea crede. La începutul secolului al XVI-lea, oamenii mai erau convinşi că pămîntul se află în centrul universului, este plat, iar Soarele, despre care Anaxagoras spunea că „nu-i decît o pietricică incandescentă“, se învîrte, deloc majestuos, în jurul Terrei. În secolul al X‑lea, eruditul Papă Silvestru al II-lea studia cu sîrg cerul, simţindu-se probabil inspirat de poziţia sa centrală din univers, unde era convins că se află Terra. Ajunsese la concluzia că Pămîntul era înconjurat de nouă sfere concentrice, adică cele şapte sfere planetare, sfera stelelor fixe şi acel primum mobile al lui Aristotel, pe care îl asimila cu Dumnezeu. De fapt, “nebunia sferelor cerești“ începuse din antichitate, cu precădere cea greacă. De pildă, în sistemul cosmogonic a lui Pitagora (cel care a numit cerul „cosmos“), Pămîntul sferic şi nemişcat se află în centrul universului, înconjurat de şapte sfere concentrice. Cele şapte ceruri sferice corespundeau celor şapte note muzicale. „În ce curioasă stare se va fi simţit omul lui Pitagora“, observă Constantin Noica, un om „învăluit de cele şapte ceruri sferice, prizonier al unei lumi de şapte ori ferecate“ (De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii şi individului, Humanitas, 1993). Meditînd la „o istorie a cerului care să pună accentul pe eroare“, el dedică admirabila sa carte „tuturor celor care au alcătuit tratate despre un cer care nu există“ (Aristotel, Averroes etc.). Servituţii „omului care se închipuia ferecat în atîtea bolţi de ceruri“ îi pune capăt matematicianul şi astronomul grec, născut în Egipt, Claudius Ptolemeu, care în veacul al II-lea înlocuieşte sistemul de sfere conceput de Aristotel cu o serie de traiectorii circulare ale astrelor, păstrînd însă, ca pe un totem magic, Pămîntul în centrul universului. El este şi autorul unui tratat asupra astrologiei, Tetrabiblos, care s-a bucurat mai bine de o mie de ani de autoritatea unei „biblii“ printre astrologi, deşi se baza pe o cosmologie geocentrică. Interesant este că şi celebrul astrolog polonez Nicolaus Copernicus, care a revoluţionat lumea cu lucrarea  De Revolutionibus Orbium Coelestum (Despre Revoluţia Sferelor Celeste), chiar în anul morţii, 1543, afirma că nu Pămîntul, ci Soarele se află în centrul universului. Fiind și un bun astrolog, practica astrologia pe baza  sistemului geocentric al lui Ptolomeu. Nu‑i vorbă că și alți astronomi celebri ai secolului al XVI-lea (Tycho, Brahe, Johannes Kepler), fiind și astrologi, utilizau cu succes sistemul geocentric.

Cerul, pergament înstelat

Una din cele mai frumoase şi tainice viziuni celeste, pe care astăzi o privim doar că pe o metaforă, este aceea a Cerului ca pergament înstelat. Imaginea este de inspiraţie biblică. Ea evocă ideea unei scrieri celeste, a unei „cărți“ tainice, sacre, despre care relatează capitolul 6 din Apocalipsă: „Iar cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul“ (Apocalipsa, 6, 14). Această dispariţie a cerului, precum o carte care se închide, marchează cosmic sfîrşitul lumii şi Judecata de Apoi. Este ca şi cum „cronica celestă“ a istoriei lumii se încheie. Reprezentarea Cerului ca pergament înstelat, pe cale de a fi înfăşurat, strîns într-un sul, apare în fresca Judecăţii de Apoi, pe peretele vestic al mănăstirii Voroneţ. În planul superior al compoziţiei, îngerii deschid Porţile Împărăţiei Cerurilor, dezvăluind Chipul Creatorului în slavă, înconjurat de un curcubeu circular. Fundalul imaginii este cerul, unde sînt figurate cele douăsprezece zodii. La cele două capete ale picturii se văd îngerii care strîng cerul înstelat cu toate zodiile, înfăşurându-l asemeni sulurilor de pergament. Ceva se sfîrşeşte! Rien ne va plus, cum anunţa crupierul sfîrşitul jocului de ruletă. Nimeni nu mai poate face nimic pentru a-şi ameliora soarta. Noroc că nu a venit încă sfîrşitul lumii. 

Silvia Chițimia este doctor în etnologie și arte vizuale, și scriitoare.

(Foto: Ioana EPURE)