Grație lui Aleksandr Isaieivici Soljenițîn, cuvîntul „Gulag“ a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că, dacă ar veni un nou potop și ar trebui alese trei cărți care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, 1984 de Orwell și Zero și infinitul de Koestler. Într-adevăr, Soljenițîn a fost martorul suprem dintr un veac al sîrmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei și cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist și nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic. Datorită lui Soljenițîn, omenirea a aflat ce a însemnat supraviețuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ținut piept imensului aparat polițienesc al statului totalitar comunist. Cînd nu au mai știut cum să-l amuțească, cînd campaniile defăimătoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov și Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenițîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune și adăugînd mii și mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conștiințe ale veacului douăzeci. A fost în egală măsură un titan al literaturii ruse și mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Șolohov, a fost reabilitat în momentul cînd i s-a acordat lui Soljenițîn. Mai tîrziu, într-o discuție cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljenițîn despre crimele comuniste era adevărat. Cărțile sale, între care Primul cerc, Pavilionul canceroșilor, Roata Roșie (romanul monumental despre război și revoluție), Vițelul și stejarul, Arhipelagul Gulag fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului și demnității. Soljenițîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci și cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolșevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conștiințelor și de distrugerea valorilor esențiale.

Filozof al acțiunii disidente, Sol­je­nițîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca și pentru Berdiaiev ori Șestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresîndu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljenițîn cerea intelectualilor să refuze minciuna și să trăiască în adevăr. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga, unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) și-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertății își afla originea în verticalitatea nedezmințită a lui Aleksandr Soljenițîn. Nu este necesar să fii de acord cu toate pozițiile sale – profetismul îl putea duce uneori în direcția unui naționalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund și devotamentul inoxidabil pentru cinste și justiție morală.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cînd, cu aprobarea lui Nikita Hrușciov, revista Novîi Mir a publicat nuvela O zi din viața lui Ivan Denisovici. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicație oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experiența lagărelor staliniste. Se recunoștea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă și violență. La vremea respectivă, cu excepția Albaniei, România a fost singura țară din Europa de Est unde nu s-a publicat, în traducere, nuvela lui Soljenițîn. Cei care continuă să exalte „autonomismul“ unor Dej (la sfîrșitul vieții) ori al unui Ceaușescu ar face bine să-și amintească acest episod. Ivan Denisovici a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală. Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitație la adevăr. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljenițîn a învins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cîndva George Kennan, nu există alt scriitor care să fi făcut atît de mult precum Soljenițîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzării.

Soljenițîn a fost într-adevăr cel care, într-o vreme a înghețului totalitar, a știut cum să țină minte, s-a îndîrjit să nu uite, salvîndu-se pe sine și salvînd demnitatea culturii ruse. Față de Simonov, Fedin, Ehrenburg și Paustovski, Soljenițîn a avut un enorm dezavantaj pe care l-a transformat în șansa sa. A trăit în lagărele staliniste, nu a pactizat cu birocrația, nu a profitat niciodată de pe urma sistemului. Hannah Arendt nu a apucat să scrie despre Soljenițîn. A făcut-o un alt mare filozof politic, Claude Lefort, care a scris o superbă carte, Un homme en trop (1975). Înțelegerea totalitarismului, cum nota Roger Scruton, este imposibilă fără referința la Soljenițîn. Pentru el, Răul nu a fost cîtuși de puțin banal. În Arhipelagul Gulag avem portretele unora dintre călăii din vîrful piramidei, precum și ale celor care au servit drept echivalentul comunist al lui Kapo din lagărele naziste. Soljenițîn a fost, cum a scris cîndva Monica Lovinescu, zek-ul (deținutul) paradigmatic, tot așa cum personajul central din nuvela care a zguduit Imperiul Roșu și tot establishment-ul de stînga din Vest, O zi din viața lui Ivan Denisovici, nu era un veteran bolșevic, precum Rubaşov, eroul romanului Zero și infinitul de Koestler. Era vorba, de această dată, de un om simplu, de un zek „banal“, de una dintre milioanele de victime ale unui sistem ce se dorea apoteoza Rațiunii în Istorie.

Soljenițîn a șocat intelighenţia vestică, dar și pe senilii politbirocrați, prin atacul împotriva lui Lenin. I-a datorat mult lui Hrușciov (cel care a permis publicarea lui Ivan Denisovici în 1962), dar nu s a oprit la poziţia hrușciovistă. Critica sistemului la Soljenițîn merge la rădăcinile filozofice ale utopiei totalitare. În acest sens a editat el, în samizdat, un volum clasic intitulat Dedesubtul molozului, replică la o celebră colecţie de eseuri „Repere“ apărută la începutul secolului XX, coordonată de Nikolai Berdiaiev.

S-a scris în ultima vreme despre naţio­nalismul, ba chiar despre un fel de antisemitism al lui Soljenițîn. Nu pot intra aici în detalii. Trebuie amintit, totuși, că scriitorul a respins categoric acuzaţia de antisemitism, declarînd: „Antisemitismul este o atitudine nedreaptă, bazată pe prejudecăți împotriva întregului popor evreu. Nu există în opera mea o asemenea atitudine!“ Istoricul american Richard Pipes (el însuși evreu) a negat că ar exista o asemenea înclinație în scrierile lui Soljenițîn, inclusiv în controversata Două secole împreună. A explora implicarea unor cadre alogene (evrei, polonezi, gruzini, letoni) în practicile bolșevice nu echivalează cu îmbrățișarea ideologiei antisemite. Cînd acuzații identice au fost aduse volumului Lenin la Zürich, marele sovietolog britanic Leonard Shapiro a protestat scriind că nu există nici un fel de obsesie antisemită la Soljenițîn. Rămîne faptul că, mai ales în ultimii ani, pozițiile publice ale acestui apostol al libertății au înclinat spre un anumit autoritarism rusocentric. Dar, cum scria Anne Applebaum, autoarea unei formidabile istorii a Gulagului, bazată de mii de mărturii și documente de arhivă, opera lui a contribuit la recunoașterea drepturilor omului „ca un element legitim al dezbaterilor internaționale și al politicii externe“.

Celovek est’ celovek“ – „Omul este om“, acest principiu etic însemna pentru Soljenițîn că individul nu poate fi umilit de aparatele statale, că demnitatea sa este non-negociabilă, că ea nu poate fi trunchiată și înjosită după cum își doresc funcționarii Răului. Soljenițîn stă sub semnul memoriei și al compasiunii. A fost un scriitor de geniu, recunoscut ca atare de intelectuali atît de diferiți, precum Raymond Aron și Heinrich Böll, Iosif Brodsky și Cornelius Castoriadis, ­François Furet și Norman Podhoretz, ­Anna Ahmatova și Andrei Saharov. Prefața traducerii franceze a lui Ivan Denisovici a fost scrisă de Pierre Daix, fostul editor al săptămînalului Les Lettres françaises, cel care, în anii ’50, negase existenţa lagărelor staliniste. Grație lui Soljenițîn, arhipelagul Gulag a căpătat un loc indelebil pe harta istorică a omenirii. A fost, de fapt, un continent al eroismului și al disperării, al crimei și al supraviețuirii.

Cărţile lui Soljenițîn rămîn în istoria literaturii alături de Amintiri din casa morților de Dostoievski și de poemul „Requiem“ al Annei Ahmatova. Citesc despre faptul că numele său nu mai spune mare lucru tinerilor din Rusia, și nu numai. Soljenițîn a protestat împotriva consumerismului idiotizant și a devenit el însuși victima acestui mod de autodistrugere spirituală. Ceea ce nu înseamnă, însă, că vocea sa este sortită să se stingă în neantul abulic al indiferenței. Există un film extraordinar, Dialoguri cu Soljenițîn, făcut de Aleksandr Sokurov (fostul asistent al lui Tarkovski, el însuși unul dintre marii regizori ai lumii de azi). Recomand din suflet TVR să-l difuzeze. Este o lecție de filozofie morală și demnitate spirituală. 

Vladimir Tismăneanu este profesor la Universitatea Maryland, SUA.