Cîntecul păsărilor a sedus pe destui compozitori ai tradiției vest-europene, care „vorbesc“ uneori ascultătorului despre natură prin intermediul vreunui strigăt de cuc sau al unui tril de privighetoare. Clément Jannequin imita în ale sale chansons renascentiste păsări prin intermediul combinațiilor de voci umane și prin onomatopee, clavecinul îi întruchipează lui Louis-Claude Daquin propria imagine sonoră asupra cucului prin secolul al XVIII-lea, și aceeași pasăre nu putea lipsi din concertele lui Antonio Vivaldi sau din Pastorala lui Ludwig van Beethoven. Oricît de tentată aș fi, însă, de o incursiune în cotloanele istoriei muzicii din care răzbat sunete de rîndunică (pe la Dvorjak și Ceaikovski), cînepar (Couperin, Haydn sau Rahmaninov), codobatură (Britten), sticlete (Vivaldi), pițigoiul mare (Bruckner), chiar și de gîscă (Ma mère l’oye de Ravel) sau de rață (tema măcănită a oboiului din Petrică și lupul de Prokofiev), oricîte piese aș enumera, nu voi reuși decît să ating suprafața unei teme pe cît de fascinantă, pe atît de complicată.

Dincolo de imitarea mai mult sau mai puțin reușită a unei păsări, „după ureche“, cum se face pasul următor? Cum se pot fixa într-o partitură scrisă acele sunete naturale? Poate un muzician cu auz excepțional și cu o anume instrucție ornitologică să transcrie pe portativ „melodiile“ care nu au nici o legătură cu sistemul nostru temperat occidental, să surprindă complexitatea ritmică de neîncadrat în „măsura“ și în formulele noastre tradiționale? Un francez celebru al secolului XX a dat nu doar răspunsul afirmativ, dar a oferit o soluție în egală măsură originală și ademenitoare muzicii de avangardă. Muzicianul-ornitolog (cum îi plăcea să fie recunoscut) Olivier Messiaen a notat timp de decenii cîntece ale păsărilor din întreaga lume, înarmat doar cu hîrtie de note și creioane, iar apoi le-a integrat într-o manieră inconfundabilă în compozițiile proprii.

„Reproducerea timbrului păsărilor m-a constrîns să inventez permanent acorduri, sonorități, combinații de sunete și complexe sonore care au rezultat într-o sonoritate a unui pian diferit“, mărturisea Messiaen referindu-se la piesa sa Trezirea păsărilor pentru pian și orchestră (1953). Messiaen recomandă pianistului solist cîteva plimbări prin pădure, primăvara, în orele matinale, pentru a face cunoștință cu modelele sale. Partitura este, de altminteri, dedicată ornitologului Jacques Delamain și dezvăluie modurile în care efectele instrumentale creează o lume nouă, apelînd la dexteritățile tehnice, dar și la imaginația interpreților.

Dacă Trezirea păsărilor cuprinde o colecție de cîntece „culese“ de la 38 de specii de păsări din Munții Jura, care pot fi auzite de la miezul nopții pînă la prînz, Păsări exotice (1956) traversează continentele prin 18 specii din India, China, Malaezia și cele două Americi. Are de asemenea în prim-plan pianul (mereu dedicat soției compozitorului, Yvonne Loriod), însoțit de data aceasta de un ansamblu mai strident, de suflători și percuție. Pentru Messiaen, pînă și culoarea penajului e transformată metaforic în timbruri și efecte care se asociază fiecărui tip de pasăre, rezultînd personaje sonore de o plasticitate unică.

În fine, în același deceniu dedicat frenetic păsărilor apare monumentalul ciclu în șapte volume, Catalogul păsărilor (1958): aproape trei ore de muzică în 13 mișcări, fiecare un portret al unei păsări anume, dintr-o regiune precisă a Franței; în total ar trebui să auzim (dacă sîntem în stare) 77 de tipuri distincte de cîntece ale păsărilor. La fel ca în celelalte lucrări menționate, Messiaen apelează la transcripții cel mai adesea realiste, uneori (inevitabil) idealiste. Pentru el, pasărea reprezintă libertatea ritmică și arta improvizației, un fel de maestru de compoziție găsit în natură, un mesager al divinului. Nu doar în anii ’50, ci în tot ansamblul complex al creației sale (unde există aproape 400 de specii de păsări transpuse muzical), ornitologia se asociază cu alte resurse și valori importante: în primul rînd, catolicismul și cantus planus, apoi filozofia duratei, ritmurile hinduse și metrica greacă.

Muzicianul elaborează sisteme de compoziție formaliste pornind de la modele naturale, se lasă influențat de Debussy și de impresionism, marcînd profund, la rîndul său, avangarda muzicală postbelică (cel puțin printr-unul din discipolii preferați, Pierre Boulez). Pe tot drumul său, încă de cînd era organist la Paris și apoi prizonier într-un lagăr german, și pînă cînd completează enormul Tratat de ritm, culoare și ornitologie (publicat postum), Messiaen este însoțit vizibil sau în penumbră de păsări. Nu le recunoaștem mereu, dar ghidați fiind, vom ști că, în Epoda din Cronocromie (1960), 18 păsări cîntă (la coarde) într-o formă de fugă, la răsăritul soarelui… 

Valentina Sandu-Dediu este profesor la Universitatea Națională de Muzică din București și rector al Colegiului „Noua Europă“. Cea mai recentă carte a sa, În căutarea consonanțelor, este în curs de apariție la Editura Humanitas.

Foto: flickr