În folclorul românesc, sfîrșitul lumii se numește „Coada veacului“ sau „Vremea de apoi“. A-pro-pierea sfîrșitului poate fi cunoscută după anumite semne prevestitoare: „Oamenii se vor înmulți ca ciupercile, anii vor fi ca zilele și ceasurile vor trece precum clipitele. Se vor înmulți nelegiuirile (fiii își vor agresa părinții și îi vor omorî, tîlharii vor fi pe toate drumurile). Popoarele se vor bate între ele și va fi foamete mare. Balaurii închiși în cer și stăpîniți de Sf. Gheorghe vor veni peste țarini și atunci vor pieri oamenii de chin și de sete. Păsările vor cădea înădușite pe pămînt și peștii vor ieși din apă. Cînd se va înrăi lumea, Dumnezeu va lăsa pe Iuda să roadă furca pămîntului. Acesta se va scutura, soarele va răsări de la apus și toate vor merge îndărăt. Un vînt puternic va mătura totul. El va sufla atît de tare încît va duce boul pînă la mare și are să ridice oamenii în aer ca pe pene.“

Se zice că sfîrșitul este foarte aproape atunci cînd, la Crăciun, oamenii nu vor mai cînta colinde. Există chiar colinde despre sfîrșitul lumii. „A cunoaște cînd îi coada veacului pare a fi apanajul înțelepciunii ultime puse în seama lui Dumnezeu, Iisus, Sf. Ion.“ (Monica Brătulescu, Colinda românească). Mai neobișnuit este faptul că Vidra deține și ea acest „secret apocaliptic“. În colindele despre „Pescarii și Vidra“, pescarii prind și chinuiesc puiul Vidrei, îl bat în mod bizar cu „catargul corăbiei“ să le spună cînd va fi sfîrșitul pămîntului: „Și vînară-un pui de vidră / Tri mi-l bat… Tri stau la cap și-l întreabă – Cînd îi coada veacului / Sfîrșitul pămîntului?“ Vidra vine să-și salveze puiul și răspunde pentru el: „Sfîrșitul pămîntului / Cînd n-ascultă fiicuța de măicuța / Și ficior de tată / Atunci îi coada veacului.“

În chip semnificativ, „coada veacului“ este identificată cu momentul destrămării familiei arhaice și patriarhale. Familia apare astfel ca o „unitate minimală, o cărămidă de bază în structura cosmotică a universului“ (Vasile Filip, Universul colindei românești). Tradiția folclorică afirmă că lumea s-ar sfîrși dacă n-ar interveni mereu Maica Domnului și îngerii pe lîngă Dumnezeu, să ne mai lase un an, „ca să ne iaie sama de e adevărat că sîntem așa de răi“ (Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești).

Dar Sfîrșitul lumii cum ar fi? Dramatic, asemeni unui transatlantic suprapopulat cu suflete, scufundîndu-se în oceanul înghețat al postmo-der-nismului? Exploziv și fulgeră-tor, devorat de balaurii de foc ai unei conflagrații mondiale? Sau banal, cotidian și imperceptibil pentru noi, asemeni unui electron care sare din universul vizibil într-o realitate virtuală? Partea proastă este că, la gradul nostru de robotizare și indiferență, s-ar putea să nici nu avem habar că lumea (reală) s-a sfîrșit. Și dacă ne-ar întreba cineva despre Judecata de Apoi? Mulți ar putea crede că este nevoie de carte de muncă, pașaport, diplomă de studii sau actul de proprietate. Noroc că nu ne întreabă nimeni. „Luați cu treburi“, privim nepăsători decorurile de mucava ale secolului ce nu reușesc să ascundă apusul metafizic. Interesant subiectul sfîrșitului. Cînd o fi el. Așteptăm cu brațele încrucișate. Ne plictisim însă repede. Și apar alte urgențe. E bine totuși să nu uităm. Am putea fi ultimii spectatori la declinul civilizației actuale. Actori și spectatori. Sfîrșitul lumii este un film cu intrare liberă. 

Silvia Chițimia este doctor în etnologie și scriitoare.