Ce ai să-i spui celui care nu există

Publicat în Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018
Ce ai să i spui celui care nu există jpeg

„Dețin o fotografie cu tatăl meu și cinci cu mama (pe spatele fotografiei cu tatăl meu, am încercat să scriu, cu creta, într-o seară cînd eram beat, fără îndoială prin 1955 sau 1956: «E ceva putred în regatul Danemarcei.» Însă n-am reușit să trasez finalul celui de-al patrulea cuvînt).“ — Georges Perec 

Nu am nici o fotografie cu tatăl meu biologic.

Nu am nici o poveste de spus.

Nici povești, nici amintiri sau secvențe cu el, cu sau fără mine. E oarecum amuzant să vorbesc despre ceea ce nu cunosc, despre un tată fără față, o necunoscută cu care te poți juca întruna, piesa aia de puzzle care s a pierdut și e clar că nu va mai fi găsită. În locul căreia poți pune orice de dragul jocului.

Am aflat tîrziu de existența lui și foarte tîrziu am știut cîteva detalii insuficiente despre el, niște rămășițe din ceva oricum inexistent. Rămășițele absenței sînt însă prețioase, fiindcă unul dintre defectele absenței e că e mută și stagnantă, ca o apă stătătoare. Orice tată absent e un exercițiu de imaginație. Stai ani întregi și lucrezi la un personaj, de care nu ai nici atîta nevoie încît să îl dorești neapărat în carne și oase, dar pe care în același timp nu-l poți arunca la periferia poveștii tale. Și el, ca orice absent, are uneori mai mare putere decît cei prezenți. Te bîntuie, fiindcă are toate calitățile și defectele posibile și fire nevăzute te leagă de ele. Orice tată absent e deopotrivă bun și rău, e deopotrivă responsabil de cele bune și de cele rele din tine, doar că nu știi exact de care. Mai mult de ce-i bun sau mai mult de ce-i rău? Cu ani în urmă, un necunoscut, într-un parc îndepărtat, m-a oprit și mi-a spus: sper să nu semeni cu tatăl tău. Nu știa că nu-(l) știu. Era în aceeași perioadă în care mergeam vara în vacanță cu tatăl meu adoptiv și cineva, într-un birou, o doamnă curioasă, ne-a măsurat din cap pînă-n picioare și a spus: semănați ca două picături de apă.

Orice tată absent e un exercițiu de migală. Și de uitare. Nici o fotografie, nici o urmă, nici o amintire, nici o formă de eroism și nici măcar de lașitate. Doar o formă de absență pură, absolută, a cărei puritate dezincriminează. Și ca răspuns la o formă de ignorare a ceea ce nu se arată la față, un fel de a nega că există o cauză și că tu ești un efect. Orice tată absent e un gol pe care te decizi să nu-l umpli, o rădăcină de care faci abstracție, un fel de a sta mereu cu picioarele-n aer sau de a fi mereu prea mic pentru scaunul pe care te afli sau de a balansa cît mai tare leagănul pînă ajungi sus de tot și cînd revii jos, strîngi picioarele în așa fel încît să nu atingi niciodată pămîntul. Orice tată absent e pentru mine rubrica aia din certificatul de naștere în care te uiți de o sută de ori ca să înțelegi sensul: natural. Nimic nu e mai natural decît un tată care nu există. În locul unui nume propriu, un adjectiv care rămîne, care insistă să descrie situația și pe tine. E ca și cum o parte din tine vine de peste tot și din nici un loc precis. Orice exercițiu de imaginație îl ține pe personajul tău foarte aproape de tine, îi face o casă în creierul tău. Din poziția asta el nu te mai poate părăsi.

Cît de bine se poate ascunde un tată ca să nu fie găsit?

Unde se duc tații cînd nici nu mor, dar nici nu mai există? Și fotografiile cu tații unde sînt puse atunci cînd ei nu mai există?

Cîți tați poate avea un copil și prin ce cuvinte îi poate deosebi pe unul de celălalt?

Care dintre toți tații e tatăl adevărat și cine e proprietarul copilului?

Cît de aproximativ este un tată pentru care nu ai nici o fotografie? Cît de tare contează nasul, buzele, ochii, alura, felul de a ține mîinile, de a privi în zare, partea pe care doarme mai des, prima boală, a doua boală, boala cronică, felul în care bate inima, ADN-ul? Aveți istoric de diabet în familie? Știți vreo rudă apropiată care să fi suferit de asta? întreabă medicul pentru care e de la sine înțeles că orice copil își cunoaște părinții. Cît de tare trebuie să te concentrezi ca să-ți aproximezi tatăl, să ghicești cum zîmbește, cum se înfurie, cum spune glume, cum dansează? Cîte exerciții de imaginație trebuie să faci ca să dibuiești imaginea cea mai apropiată de realitate? Prima dată am citit la Francoise Dolto că orice copil are dreptul de a ști adevărul despre originea lui, despre fondatorii vieții lui. Dar întrebarea asta a medicilor îmi amintește cel mai bine și cel mai clar că nu am un răspuns. Aveți istoric de diabet în familie? Aveți istoric de boli cardiace în familie? (Reflexul de a spune: am, tatăl meu a murit din cauza unui infarct miocardic. Și-apoi întrebarea în mintea mea: care tată? Care tată a murit? Să spun asta, are vreo importanță sau nu?) Ceea ce am trăit are mai puțină importanță decît ceea ce s-a întîmplat cîndva, ceea ce știu e anulat de ceea ce nu știu atunci cînd e vorba de moștenire genetică. Mi-aduc aminte cum la început eram evazivă cînd mă trezeam cu întrebarea asta medicală, apoi din ce în ce mai sigură în a ocoli răspunsul. ADN-ul, cromozomii, genele deveneau nesemnificative, ca și cum le-aș fi putut reinventa de-a lungul vieții ori de cîte ori aș fi vrut. Libertatea totală a omului fără origine clară.

Am citit că toți copiii își imaginează cel puțin o dată că sînt adoptați, că sînt ai altcuiva, despre care pot crede orice. Apartenența e un loc de joacă, un cîmp al luptei cu dorința de înstrăinare, cu visul de a trece măcar o dată pe lîngă ai tăi făcîndu-te că nu-i cunoști. Mi-am imaginat și eu la un moment dat, mi-am spus ce-ar fi să fie așa. Pînă cînd am aflat. Ai vrea să-l întîlnești? La ce ți-ar folosi? O întrebare pe care am auzit-o des. În primul rînd aș pune capăt unei munci istovitoare, chiar cu riscul de a-mi dezamăgi imaginația. Și nu aș mai fi cu picioarele-n aer. Aș avea un istoric, mai multe, aș avea o față în fața mea, aș pune un chip peste o nălucă, care nici nu vine, nici nu pleacă. Aș ieși din limb. Și nu în ultimul rînd, nu i-aș da mai departe fiului meu absența.

Sînt o norocoasă. Am avut trei tați. Cel care m-a crescut, el m-a învățat tisa, molidul, bradul și pinul, apoi bunicul meu dinspre mamă, căruia i-am spus doar Tata, niciodată altfel, și primul dintre ei, cu care mi-am imaginat ani de zile că o să mă întîlnesc pe cine știe ce stradă din București, într-un autobuz sau în metrou. Ca din întîmplare. Poate chiar ne am întîlnit, cine poate ști. Doar că nu ne cunoaștem. 

Svetlana Cârstean este poetă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.