The Bad Plus, It’s Hard, Okeh Records, 2016. 

Popularitatea trioului american The Bad Plus se datorează în bună măsură năzbîtiilor de natura adaptărilor jazz după hit-uri pop-rock. La începuturile trupei, inițiativa păruse o excentricitate de debutant, necesară pentru a sparge gheața și a atrage atenția. Iată însă că The Bad Plus și-au făcut obiceiul de a reveni ciclic cu acest soi de materiale la fiecare aproximativ opt ani. Nu vorbim aici de cutuma, încetățenită în jazz, a cîntatului de „standarde“, ci de răstălmăciri drastice ale unor materiale care nu au fost gîndite pentru a fi prezentate instrumental (în nici un caz pe instrumentele folosite de acest trio). Reașezarea lor pe structuri jazz e atît de perversă, încît induce un efect umoristic, aproape de spiritul prelucrărilor lui Richard Cheese, mai atenuat însă datorită absenței vocii și sobrietății prezentării. E important că grupul e în stare să cînte tot ce e aici fără a schița un zîmbet.

Prin permanentizarea acestui tip de proiect, The Bad Plus oferă gesturi prietenoase către genurile din afara sferei jazz. În special selecția de pe acest capitol e atît de pestriță, încît sugerează că s-ar baza pe preferințele de tinerețe ale protagoniștilor. Avem pe It’s Hard o selecție eterogenă ce îi include și pe Ornette Coleman, dar și pe Johnny Cash („I Walk the Line“), Cyndi Lauper, Kraft-werk (tocmai cu „The Robots“) și chiar pe siroposul Barry Manilow. Compararea albumului It’s Hard nu trebuie făcută cu compozițiile originale ale trupei, ci cu volumele precedente ale acestei suite de prelucrări jazz cvasi-parodice. Nivelul celebrității hit-urilor alese e ceva mai coborît aici – nu mai avem ostentația unor „Smells Like Teen Spirit“ ori „Comfortably Numb“. Se traversează stiluri (Cash, Prince, Coleman), dar se traversează și generații (un Yeah Yeah Yeahs pentru tineri, un Peter Gabriel pentru noi, cei mai trecuți, un TV on the Radio pus alături de un Kraftwerk). Minimul de beneficiu care reiese de aici e să-i facă pe ascultătorii unora dintre aceste grupuri să se întrebe cine or fi ceilalți. E și acesta un cîștig.

Creativitatea e o necesitate absolută atunci cînd trebuie să prezinți unui public de jazz o piesă compusă în limitele a trei-patru note, din care mai și elimini versurile ce asigurau închegarea compozițiilor. Teme muzicale simpliste sînt contaminate cu aritmii și sincope, refractate în fragmente suficient de recognoscibile, însă redistribuite între instrumentele trioului, provocîndu-l pe ascultător să recompună puzzle-ul. Creativitatea e o necesitate absolută și atunci cînd trebuie să cînți compoziții pentru instrumente pe care nu le ai – inspirat probabil de colaborarea cu Joshua Redman (despre care am scris tot aici), grupul a inclus și două bucăți de jazz ale unor saxofoniști americani: una e preluată de la Bill McHenry, contemporan și frecvent coleg de scenă cu trupa, cealaltă („Broken Shadows“) de la pionierul free jazz-ului Ornette Coleman. Nu e urmă de saxofon în The Bad Plus și nici măcar vreun instrument de suflat nu e implicat în aceste interpretări – trupa prezintă versiuni percusive la piese gîndite pentru instrumente cu sound continuu.

Trioul format din pianistul Ethan Iverson, basistul Reid Anderson și toboșarul David King e pe val, evoluînd într-o spirală ce a inclus ciclic colaborări, materiale originale și astfel de albume cover – în fiecare iterație protagoniștii acumulează noi experiențe și idei cu privire la translațiile posibile între lumile pop și jazz. Experimentele lor par inspirate de principii optice de refractare a luminii aplicate în lumea sunetului, cu jazz-ul pe post de caleidoscop. 

The Bad Plus vor concerta pe 27 noiembrie în clubul Control din Bucureşti. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.