Se vorbește tot mai mult, în ultima vreme, despre digitalizarea patrimoniului tipărit. Mii de documente vechi, aflate, uneori, într-o stare de degradare avansată și oricum inaccesibile publicului larg, ar putea deveni accesibile dacă bibliotecile, arhivele ori muzeele care le au în grijă le-ar scana și le-ar publica în format digital. Procesul de digitalizare a început, dar munca e anevoioasă, căci presupune investirea a numeroase resurse, inclusiv umane, de care instituțiile nu dispun. În plus, simpla disponibilitate a documentelor deja digitalizate nu înseamnă neapărat și un acces mai larg. Mihai Iacob coordonează un catalog care oferă date esențiale și explicații despre cîteva sute de tipărituri vechi românești. De ce patrimoniul scris ar trebui să fie de interes pentru publicul larg de acum, pentru oamenii din secolul XXI?

Mesajul pe care vrem să-l transmitem prin proiectul nostru este că oricine poate găsi ceva interesant. Fiecare exemplar de carte veche este unic, pentru că procesul de tipărire presupunea multă muncă manuală. De la turnarea literelor și pînă la legarea fiecărui exemplar, cărțile primeau o notă de unicitate în fiecare etapă. Fie că cineva este preocupat de estetica tipăriturilor vechi sau de conținutul lor, ne așteaptă ceva spectaculos în fiecare pagină. În ultimii ani, Asociația MetruCub s-a angajat în multe demersuri care au adus educația și cultura împreună, iar, în esență, Catalogul tipăriturilor românești vechi este un proiect de educație prin și pentru patrimoniu. Sînt multe puncte de vedere din care poate fi privită utilitatea unui astfel de catalog, dar noi ni l-am asumat pe cel educațional.

Contactul cu patrimoniul ține de idealul social pe care ni-l asumăm. Ca societate, nu ne permitem să avem membri care trăiesc într-o realitate anistorică. Fără repere din trecut, ne-am afla într-un prezent continuu și aparent fără consecințe persistente. O astfel de înțelegere a lumii ne-ar face extrem de vulnerabili.

Cui i se adresează acest demers?

Catalogul se adresează în primul rînd publicului larg și abia apoi profesioniștior din zona de patrimoniu. Cu siguranță, și specialiștii pot găsi informații și, de altfel, este o excelentă ocazie să își prezinte munca, dar prin tot aparatul de suport pe care îl pune la bătaie – ghidul de utilizare, articole dedicate unor tipărituri deosebite, instrumentul de vizualizare și, în viitorul apropiat, materiale video –, catalogul vine în întîmpinarea cuiva care nu a mai avut contact cu această zonă.

Pentru informațiile de specialitate am implicat experți în cartea veche românească și organizații care dețin sau gestionează patrimoniu tipărit. Pînă acum am avut parteneriate cu instituții de cultură precum Muzeul Municipiului București, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, Institutul Național al Patrimoniului, Biblioteca Sfîntului Sinod și Biblioteca Metropolitană București.

Pe lîngă site (www.tipariturivechi.ro), folosim și o pagină de Facebook pentru promovare și chiar pentru a transmite un mesaj cu valoare educațională. Informația de pe Facebook încearcă să conecteze publicul actual cu problemele tratate de tipăriturile vechi, într-o manieră filtrată. Spre exemplu, am făcut referire la teme precum transparența în guvernare, adoptarea informală a unor monede – cum este cazul în zilele noastre cu moneda euro – la unități de măsură, la literatura feminină.

Care e intervalul de timp pe care vă propuneți să-l acoperiți cu acest catalog?

Intervalul care se folosește în general în acest domeniu începe cu tipărirea unui Liturghier la Tîrgoviște, în anul 1508, de către un ieromonah muntenegrean, pe nume Macarie, și se încheie cu anul 1830, care marchează finalul perioadei vechi și începutul perioadei moderne a literaturii române. Ne interesează marea majoritate a tipăriturilor, dar nu toate produsele tipografice. Spre exemplu, au fost o serie de produse, precum formulare administrative, probe de tipar sau afișe, care nu intră în aria noastră de interes.

Este o perioadă fascinantă în care, cu sprijinul tiparului, s-a format limba literară pe care o folosim astăzi și s-au propagat diferite fenomene culturale și socio-politice. I-aș menționa pe Mitropolitul Antim al Ungrovlahiei (cca. 1650 1716) și pe Episcopul Damaschin de Rîmnic (cca. 1660-1725), ale căror traduceri ale cărților de cult au avut un prestigiu atît de mare, încît limba folosită de ei a devenit baza limbii literare de astăzi.

Cum e organizat catalogul, care sînt principalele secțiuni?

Site-ul care găzduiește catalogul include numeroase elemente care să susțină și să ghideze curiozitatea vizitatorilor. Un element de care sîntem mîndri este harta pe care am marcat vechile centre tipografice și, de fiecare dată cînd se introduce o nouă unitate bibliografică în catalog, aceasta este automat preluată pe hartă. Sub ea se găsește o linie a timpului cu ajutorul căreia se poate urmări în timp și spațiu evoluția tiparului. Criteriul pe care l-am ales în ordonarea tipăriturilor este cel al destinatarului. A rezultat astfel o primă categorie de tipărituri, cele adresate unui public care folosea limba română și limbile de cultură ale vremii (slavonă, greacă, latină). O a doua categorie reunește ceea ce am putea numi export cultural: tipărituri ale unor autori români sau realizate cu sprijin românesc, care au fost destinate uni public extern. În această a doua categorie am inclus, spre exemplu, cărțile lui Dimitrie Cantemir apărute în Europa și tipăriturile realizate la Tbilisi la începutul secolului al XVIII-lea, cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu.

Dacă ne raportăm la definițiile conservatoare a ceea ce reprezintă o tipăritură românească veche, pînă în prezent am introdus informații minimale despre circa 20% din ele, iar pînă la sfîrșitul anului sperăm să ajungem la 40%. Ne-am dori ca în viitorul nu foarte îndepărtat să ne ocupăm și de tipăriturile care au apărut pe actualul teritoriu al României și au avut ca grup-țintă vorbitori ai altor limbi. Cea mai mare parte dintre ele sînt reunite sub numele de „transilvanice“ și au fost publicate în special în latină, maghiară și germană.

Ce presupune, concret, inventarierea/catalogarea acestor tipărituri vechi?

În cei aproape 200 de ani de cînd există preocupări sistematice de catalogare a tipăriturilor vechi, s-au strîns foarte multe studii și materiale, cu informație de bună calitate. Din păcate, ele sînt greu accesibile, mai ales unui public nespecialist, deoarece sînt foarte disparate. Abia odată cu noile tehnologii a apărut șansa de a reuni toate aceste informații într-o manieră ușor accesibilă. Este o muncă foarte laborioasă, care presupune utilizarea simultană a cel puțin șase-șapte surse de informații pentru fiecare descriere de carte pe care o introducem în catalog.

Ați avut surprize sau revelații scotocind prin arhive?

Lucrînd la catalog ne-am uitat în multe biblioteci digitale și am avut surpriza să descoperim că ceea ce părea să fie aceeași carte digitizată în două locuri erau, de fapt, tiraje diferite ale cărții, de care nu se vorbea în literatura de specialitate.

Am avut surpriza să descoperim și tipărituri necunoscute. O bibliotecă din Serbia a digitizat o tipăritură în limba sîrbă, apărută la Blaj în 1748. Ea reprezintă prima activitate despre care avem informații certe la tipografia de la Blaj, dar despre care în literatura românească nu se scrie deloc. Existența acestei tipărituri este cu atît mai importantă cu cît întărește posibilitatea existenței unei tipărituri în limba română din același an, despre care a scris Nicolae Iorga, dar care nu au ajuns la noi.

Ce urmează?

În această toamnă, împreună cu partenerii noștri, vom organiza o serie evenimente: vom avea două expoziții, o serie de ateliere practice pe tema tiparului în Evul Mediu, precum și mai multe dezbateri. Munca la catalog presupune multe ore de voluntariat, dar nu am fi reușit să facem toate acestea fără sprijinul primit de la finanțatori – Administrația Fondului Cultural Național și ArCuB. Sperăm ca aceștia să-și continue activitatea, să susțină în continuare proiecte culturale realizate de ONG-uri care își propun să lucreze în spiritul interesului public și al realizării drepturilor culturale. Acest tip de organizații sînt mai puțin constrînse de misiunile formale și au o mai mare libertate de a stabili parteneriate, de a se adresa acelor zone intermediare care se creează între diferite instituții culturale publice, conectîndu-le și creînd punți de comunicare și colaborare, atît de necesare. 

Mihai Iacob este cercetător în domeniul educației. Printre publicațiile coordonate se numără: Arta în școală: concepte și practici (2016) și Cultura în școală. Ghid pentru artiști și operatori culturali (2016). Coordonatorul proiectului Catalogului tipăriturilor vechi românești.

Foto: Ema Cojocaru