„Ca să iertăm, punem la treabă cea mai bună parte din noi“ - interviu cu Vlad STROESCU, psihiatru

Publicat în Dilema Veche nr. 871 din 17 - 23 decembrie 2020
„Ca să iertăm, punem la treabă cea mai bună parte din noi“   interviu cu Vlad STROESCU, psihiatru jpeg

„Pînă nu înveți să ierți, nu vei putea merge înainte!” sau „Trebuie să ierți pentru tine!” – sînt îndemnuri pe care le auzim sau citim destul de des. Avem nevoie de iertare – să o dăm, să o primim? De ce este ea importantă?

Iertarea include vindecarea unei traume, dar e mult mai mult decît atît. Cînd cineva ne rănește, atîta timp cît rana aia nu e bine vindecată, ne va fi prea frică să iertăm. Întotdeauna putem conta pe fricile noastre să ne țină pe vechile poziții de bun și rău sau prieten și dușman. Așadar, ca să ierți, trebuie mai întîi să te vindeci, apoi să nu-ți mai fie frică. E deja complicat. Dar apoi vine pasul următor, care nu mai e doar pentru tine. Iertarea e un act de altruism și empatie. Ierți pentru cel pe care îl ierți. Dar sîntem și noi răsplătiți pentru acest act. Iertarea e ca și cum ai deschide porțile unei case în care ai stat încuiat prea multă vreme și ai păși, în sfîrșit, în plin soare. Casa e propria ta minte, zidurile și limitele conștiinței. Iertînd, ți-ai depășit o limită. În fiecare iertare e o mică transcendență.

Cum iertăm? Iertăm, dar nu uităm? Ce ar fi necesar să învățăm, totuși, dintr-un eveniment peste care trecem iertînd?

Dacă am pățit ceva rău, primim întotdeauna două lecții. Prima e automată și imediată, un reflex care se închide. Cînd un copil mic atinge o sobă și se frige, va învăța chiar în acea clipă că soba nu trebuie atinsă. Și nu va mai uita niciodată. E lecția durerii și nu are nevoie de limbaj, de noțiuni, de experiență de viață. Are nevoie doar de durere. Apoi e cealaltă lecție, cea conștientă, rațională, cea din care putem trage concluzii și face planuri de viitor. Din păcate, nu toată lumea primește și cea de-a doua lecție. Cînd, de fapt, ar trebui să rămînem cu cea de-a doua și să încercăm să trecem mai departe de lecția durerii. Altfel rămînem repetenți la viață, blocați în abecedar la litera A, „Asta Doare”. Nu putem uita lecția durerii, dar o putem „integra” într-o lecție mai vastă și mai importantă, pentru că s-ar putea să vină vremea cînd vom fi nevoiți să atingem din nou soba, să ne înfrîngem durerea sau chiar să acceptăm să ne doară din nou, ca să putem merge mai departe.

Este iertarea o alegere conștientă, uneori autoimpusă, sînt cazuri în care ne vine mai greu sau chiar imposibil să iertăm?

Eu cred că e mereu o alegere conștientă. Dacă ne lăsăm în voia instinctelor, în virtutea inerției, nu iertăm, ci cel mult ne reprimăm aversiunea, supărarea. Și o parte din noi nu vrea să ierte, de frică, frica de a fi răniți, dar și frica de a pierde controlul. Uneori, e chiar frica de a renunța la poziția de victimă, care în sine poate aduce și unele avantaje, pe termen lung, e o scuză de a nu schimba nimic și un mod de a-i manipula pe alții. Să fii rănit îți dă un anume ascendent.

Dar nici nu aș zice că iertarea poate fi „autoimpusă”. Așa, pur și simplu, prin propria voință. Îmi place să cred că iertarea e exprimarea cea mai înaltă a liberului-arbitru. Dar, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, ne exersăm această libertate extraordinar de rar. Iar iertarea, ca orice mare hotărîre, te adoptă ea pe tine, nu tu pe ea. Ca să iertăm, punem la treabă cea mai bună parte din noi, și acea parte nu se lasă controlată, nu suferă impoziții, nu ne ascultă poruncile.

Se poate învăța iertarea, există un exercițiu al iertării?

Sînt studii care spun că empatia se poate învăța (o veste bună pentru psihopați). Cred că de aici pornește și exercițiul iertării. Putem să exersăm să ne punem cît mai des în locul altor oameni, și există și aici niveluri de dificultate, e ușor să te pui în locul celor pe care îi simpatizezi, imaginația e purtată fără efort de curentul emoțiilor bune. Dar cum ar fi să ne punem în locul celor antipatici? Eu am noroc, chiar trebuie să fac asta din cînd în cînd, pentru că nu toți pacienții mei îmi sînt imediat simpatici și, cu toate astea, tot trebuie să empatizez cu ei, empatia e o unealtă indispensabilă de lucru. Exersînd-o, îmi mențin mintea și poate chiar sufletul ascuțite. Dar empatie nu înseamnă uitare de sine. Putem avea impresia că iertăm și empatizăm atunci cînd, de fapt, avem sindromul Stockholm. E așadar important să facem exercițiul ăsta „la rece”, din timp. În focul traumei, e imposibil să iertăm și chiar și să înțelegem orice așa cum trebuie. Să nu ne cerem imposibilul.

Cum diferă iertarea de împăcare, de reconciliere?

Împăcarea implică o negociere, mai mult sau mai puțin exprimată. E un cuplu de forțe, o înțelegere reciprocă. Poți ierta și fără să fii înțeles, și cred, deși nu sînt tocmai sigur, că unii oameni se împacă fără să ierte. Pentru că pacea e prea importantă pentru ei. Dar asta nu înseamnă decît o reprimare a sentimentelor, și orice psiholog vă va zice că nimic bun nu a ieșit vreodată din sentimente reprimate.

Vin, probabil, în cabinetul dumneavoastră oameni profund frămîntați de ceva din trecutul lor sau încă cu gîndul la persoane cu care n-au mai făcut pace niciodată. Ce îi sfătuiți?

Rareori dau sfaturi directe în privința asta. E datoria mea să atrag atenția că o anumită situație se numește „traumă”, că poate prezenta complicații cum sînt depresia, anxietatea, coșmarurile, limitarea vieții. Și că iertarea și pacea sînt întotdeauna posibile, chiar dacă trebuie uneori să muncești pentru ele. Iertarea e posibilă chiar dacă cel pe care vrei să îl ierți a murit de mult. Pentru că, din moment ce încă nu l-ai iertat, înseamnă că e încă cu tine. Poate că ăsta e purgatoriul, cînd mori și nu ești iertat și ceva din tine încă se zbate și se luptă în mintea cuiva, și depinde doar de acea persoană să îți dea în sfîrșit drumul.

Sînt însă și situații în care oamenii nu vor să ierte. Din nou, trebuie să respect acest lucru și să ne descurcăm și așa. Unele păcate sînt prea mari pentru a mai putea fi iertate.

Dacă ar trebui să faceți o listă, ca la vitamine, cu „beneficii ale iertării”, ce ați înșira?

Deschidem ceaslovul la efectele hormonilor de stres și deducem că iertarea normalizează pulsul și tensiunea arterială, ameliorează somnul, scade glicemia, ba chiar cred că îmbunătățește și aspectul fizic general, oamenii care iartă sînt mai frumoși, mai limpezi, se vede o lumină pe fețele lor. Sîntem mai liberi, și ce e însănătoșirea dacă nu recăpătarea libertății?

Cum este iertarea între părinți și copii, între membri ai aceleiași familii? Cum se face că, uneori, pe cei mai apropiați îi iertăm cel mai greu?

Pe cei apropiați îi iertăm ba prea ușor, ba prea greu. Părinții iartă întruna, copiii sînt neiertători cu părinții. E o discuție așa de vastă încît nici nu știi de unde să începi. Dificultatea vine din sistemul de oglinzi paralele care e orice familie. Cît de mult vezi în tine pe propriul părinte? Cît de mult ești dispus să se te ierți pe tine însuți? Pentru că, dacă vrei asta, s-ar putea să nu o poți face pînă la capăt pînă nu îți ierți părintele. Și cît de mult sîntem dispuși să ne înțelegem părinții? Lumea s-a schimbat enorm din vremea în care părinții noștri erau tineri, iar conflictul istoric dintre generații e mai adînc decît a fost vreodată, chiar și cînd e tăcut.

O categorie aparte de oameni sînt cei care își cer iertare mai mereu, chiar și fără să fie vina lor, poate pentru că vor să fie plăcuți de toată lumea. Ce resorturi îi animă? Ce valoare mai are iertarea – dată, primită – în astfel de situații?

Orice grup de oameni, în momentele lui cele mai rele, e o haită. Într-o haită, elementul omega își are rolul lui. Unii oameni vor să fie acceptați în haită cu orice preț. Dar aici nu vorbim cu adevărat de iertare, dacă iertarea e un lucru profund uman și „evoluat”, o acțiune conștientă, altruistă și voluntară. Ci de tărîmul instinctelor în care ne mișcăm tot timpul. Nu putem scăpa de ele, pentru că nu putem scăpa de creierul nostru ancestral, de mamifer, de sistemul limbic. Nici nu trebuie. Dar trebuie să avem ceva pe deasupra sistemului limbic. Să îți ceri întruna scuze e doar un mecanism semi-inconștient de apărare, o scurtătură spre nicăieri.

Putem ierta cu adevărat atîta vreme cît nu ne iertăm pe noi? Ce este, de fapt, așa-numita „iertare de sine”?

Iertarea de sine e dizolvarea unei iluzii. Sîntem adesea crescuți să credem în omnipotența voinței noastre, să credem că omul este stăpînul lumii naturale, al propriului său corp, al evenimentelor din jur. Foarte mulți oameni aflați în suferință se învinovățesc pentru propria suferință. Paradoxal, asta le aduce o oarecare alinare, pentru că întărește iluzia de control. Dar e foarte departe de realitate. Și e important să depășim iluzia asta ca să putem începe să schimbăm lucrurile, de exemplu cerînd ajutor, fără teamă sau rușine.

A ierta înseamnă, într-un fel, a iubi?

William Blake are un poem în trei strofe, The Clod and the Pebble, despre natura intrinsec antagonică a dragostei, care poate fi altruistă și egoistă în același timp, Raiul și Iadul conviețuind. Iertarea ține de latura altruistă a iubirii, dar uneori poate fi ieșirea din iubire. Ultimul gest de iubire. Iertarea e ieșirea din Iad. Mai multe de atît, eu, unul, nu știu să spun.

interviu de Anda DOCEA

Foto: captură din filmul Ordinary People / Oameni obișnuiți

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Costul vieții în România versus Marea Britanie: Prețurile la unele alimente din hypermarket, mai mari la noi decât în străinătate
„Să mai tăiem din visele în care viața din România e mai ieftină”, spune o româncă în cadrul unei dezbateri privind costurile vieții în Marea Britanie comparativ cu cele din România. Diferența de 3.000 de lire sterline este considerată o exagerare de majoritatea participanților la discuție.
image
Americani uimiți de vizita în România: „E posibil să fi descoperit aici cel mai frumos orășel din lume“ VIDEO
Doi vloggeri americani veniți în vizită la Brașov spun că este posibil să fi descoperit cel mai frumos orășel din lume. Americanii au fost impresionați de arhitectură și de Piața Sfatului.
image
Imagini virale. Un rus s-a filmat în timp ce urina pe mormântul părinților lui Vladimir Putin VIDEO
Un individ care a rămas necunoscut s-a filmat în timp ce pare că urinează pe mormântul părinților președintelui rus Vladimir Putin, din cimitirul Serafimovsky din Sankt Petersburg.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.