Medgidia e un orăşel în care pe fiecare stradă, în fiecare scară de bloc, la fiecare etaj respiră cîte un mozaic interetnic. Turci, tătari, greci, lipoveni, romi, armeni, bulgari, români… Cu toţii vecini, cu toţii diferiţi, cu toţii aproape identici, fără însă ca acesta să fie un paradox. Respiră acelaşi aer, udă, cînd şi cînd, aceleaşi ghivece cu flori de pe scară, îşi întind rufele pe aceleaşi sîrme din curtea interioară. Copiii de turci, tătari, greci, lipoveni, romi, armeni şi bulgari se joacă laolaltă cu românii.

În blocul în care a locuit Buna (bunica mea), blocul copilăriei mele, trăiau, la demisol, două familii de romi. Una, civilizată. Cu bun-simţ. Simpatică. Destul de discretă. Centrată în jurul celei mai bătrîne femei din casă, o băbuţă înţeleaptă şi caldă. Cealaltă, însă, era, pentru bunica mea, pentru părinţii mei, pentru mine şi fratele meu, un coşmar. Capul familiei, un rom desprins parcă din filmele lui Kusturica, vulgar şi violent, făcuse o plăcere bolnavă din a-şi teroriza vecinii. Prin zgomote infernale, izvorîte dintr-un atelier de fierărie improvizat de el într-o anexă părăsită de lîngă bloc. În plin centrul oraşului. Înjura, fără rezerve și ostentativ, în faţa copiilor din bloc. Prin telefoane în miezul nopţii. Buna era nevoită să pună peste telefonul fix, cu disc, cîteva perne şi pături, ca să nu ne mai sperie noaptea ţîrîitul strident. I-a furat bunicii mele butoiul de murături din balcon. Cred că aveam vreo cinci ani pe-atunci şi chiar şi aşa episodul mi s-a părut SF. Cum adică să-ţi fure un vecin murăturile din balcon? Uite-aşa! Urcat pe-o scară din lemn, noaptea, pînă la etajul întîi. Au existat nenumărate plîngeri la poliţie. Cele mai multe dintre acestea nesoluţionate. Teroarea continua. Pînă într-o zi cînd a fugit, cu tot cu familie. Era căutat de un clan de romi mai puternici, mai influenţi decît el. Şi fugit a rămas.

În locul lui s-a mutat o familie care lăsa uşa deschisă la apartament cînd prăjea peşte. Toată scara mirosea a peşte prăjit fără ca asta să fie, evident, o plăcere.

La etajul întîi locuia o familie mixtă, un turc şi-o româncă. Aveau o fată care timp de zeci de ani a fost cea mai bună prietenă a mamei mele. Familia Ismail. Cînd spuneam Ismail mă gîndeam invariabil la personajul interpretat de Jean Constantin în Toate pînzele sus! Nu ştiam, la cinci ani, ce e o familie mixtă, dar erau vecini buni, care nu deranjau niciodată pe nimeni, cu nimic. Domnul Ismail oferea, uneori, copiilor din faţa blocului cîte-un sacîz. Ne păcăleam că era gumă de mestecat şi speram să aibă gust de Tuzbo, eventual de Minti. Sacîzul ăla avea însă un gust, o aromă aparte, nu neapărat plăcută, pe care n-am mai regăsit-o niciodată.

La etajul patru locuia o familie de lipoveni. Cum spunea bunica mea, oameni cumsecade. Aveau două fete şi-un băiat. Mă jucam cu fiica lor cea mică, Simona, o blondă cu ochi albaştri, fără să ştiu ce n-seamnă şi ce e un lipovean. Oricum, nu conta. Eram cu toţii la fel.

În blocul în care locuiesc acum, în Constanţa, mozaicul s-a diversificat parcă şi mai mult. Vecinii mei sînt turci şi tătari. Dar și nigerieni. Studenţi, fie la Medicină, fie la diverse specializări ce ţin de navigaţie. Vorbesc românește stricat. Sînt liniştiţi, amuzanţi, discreţi. Unul dintre ei mi-a bătut, acum un an, la uşă, ca să mi aducă un plic care căzuse din cutia mea poştală, după care m-a invitat, extrem de dezinvolt, la o cafea. „Do you have a boyfriend?“ Discuţia a avut loc în faţa uşii mele, fără ca lui să-i pese cumva de faptul că ne aud toţi vecinii de la etaj. Era, aşa, o chestie „ca-ntre vecini“. Deşi în realitate n-a fost.

Traiul în comun, la bloc, în Constanţa, înseamnă că de Kurban Bayram poţi primi, dacă ai noroc de vecini darnici, o tavă cu baclavale şi sarailii. Sau că te poţi trezi cu vreun nigerian haios la uşă, dornic să te invite la o cafea turcească la nisip. Sau că în ianuarie auzi, de la vecinii de deasupra, colinde. Sînt ruşi lipoveni, sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi. Vecina de la parter e româncă. Creşte cinci pisici şi hrăneşte toţi cîinii din cartier. Atunci cînd e binedispusă vorbeşte cu aceştia în franceză.

„Aşa a fost mereu şi aşa va rămîne“

Ce mi se pare mie interesant în oraşe precum Medgidia şi Constanţa e şi modul în care lucrurile astea se văd de „dincolo“. Adică dinspre ei, din partea lor. „De mic copil ştiu că de Crăciun şi de Paşte mănînc cozonac de la prietenii, de la vecinii mei, iar că de Bayram le duc mereu baclavale. Aşa a fost mereu şi aşa va rămîne. Traiul în comun alături de alte confesiuni, de membri ai altor comunităţi etnice are farmecul lui, dar e şi o provocare. Amintirile mele din şcoală, de pe strada pe care am copilărit, din cartier sau din oraş sînt simboluri ale unor culturi diferite pe care încă de cînd eram copil am fost învăţat că trebuie să le respect, aşa cum îmi respect propriile valori identitare şi pe care, pe măsura trecerii timpului, m-am străduit să le înţeleg şi să le aprofundez, fără a-mi uita rădăcinile, acesta fiind şi secretul unei convieţuiri interetnice“, îmi spune Metin, un prieten tătar din oraşul meu natal. Am urmat aceeaşi şcoală generală şi acelaşi liceu, dar drumurile noastre s-au intersectat în Constanţa, cîţiva ani mai tîrziu, într-un restaurant cu specific libanez. Ne-am cunoscut prin intermediul bunului nostru prieten comun ardelean. Da, oraşul ăsta chiar e minunat!

Cam toate poveştile cu şi despre vecini încep şi se termină, în Dobrogea, cu această componentă interetnică. Oriunde te duci, oriunde te întorci, dai de-un turc, un tătar, un grec. E un sentiment plăcut să ştii că trăieşti într-o zonă în care, la ora actuală, acest amestec multicultural presupune armonie şi bună înţelegere. Un grec tînăr îmi vorbeşte despre familia lui. O face de fiecare dată cu plăcere, iar mie-mi place, de fiecare dată, să-l ascult. „Bunica îmi povestea despre bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut, din păcate, că vorbea patru limbi: greaca, turca, armeana şi româna. Clienţii pe care-i avea în atelierul de turnătorie din strada Olteniei erau în marea lor majoritate vorbitori ai acestor limbi. După căderea comunismului, mulţi dintre reprezentanţii minorităţilor din Constanţa s-au risipit în lumea largă, iar a vorbi patru limbi nu a mai fost atît de necesar. Însă urmele şi urmaşii acelor oameni încă se mai văd sau trăiesc în Constanţa“, îmi spune Mihnea Hagiu. Se declară încîntat de faptul că trăieşte în acest oraş, alături de alte etnii. „Mă bucur că, de exemplu, minoritatea armeană numără cei mai mulţi membri din România la Constanţa. Sau să aflu despre comunitatea de evrei că îşi continuă existenţa şi că îşi va reconstrui sinagoga aşkenază din strada C.A. Rosetti. Mă bucură să ştiu că şi comunitatea germană din Constanţa şi-a recuperat sediul şi duce mai departe tradiţiile păstrate de la strămoşii săi veniţi începînd cu anul 1840 în Dobrogea din Rusia țaristă. Că tătarii şi-au deschis primul restaurant cu specific tătăresc din Constanţa sau că turcii au deschis primul Centru Cultural Turc din oraş. Nu în ultimul rînd, mă bucur că grecii, care îşi desfăşoară activitatea în Teatrul «Elpis» din Constanţa, încearcă şi, pînă acum, reuşesc să transmită mai departe tradiţiile moştenite de la străbuni. Toate acestea îmi umplu sufletul de bucurie“, îmi mărturiseşte Mihnea, unul dintre cei mai activi, mai implicaţi etnici greci din Constanţa.

Ciprian Tudose, un rus lipovean din Constanţa, consideră că Dobrogea e un izvor nesecat de tradiţii şi obiceiuri care continuă să uimească prin specificul lor tocmai datorită faptului că aici trăiesc laolaltă o mulţime de minorităţi etnice. Există însă ceva care îl nemulţumeşte pe tînăr: „Singurul meu neajuns ca etnic este acela că nu am reuşit să descopăr toate aceste tradiţii din diferite cauze, la care se poate totuşi lucra, pentru a rămîne un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte multiculturalitatea în România“.

Emel Emin, o turcoaică din Constanţa, dă poate cea mai frumoasă definiţie a vecinătăţii urbane cotidiene: „Pe scara noastră avem vecini de diferite etnii. Majoritatea sînt români, dar sînt şi copii de culoare. Nu pot să spun că am vreo vecină care nu se înţelege cu altă vecină. Toţi ne înţelegem între noi, ne salutăm, ne respectăm. Am avut pe palier o familie de evrei. Cînd a decedat soţul meu, primii la care am mers au fost vecinii mei evrei, pentru că erau cei mai apropiaţi de mine şi ne înţelegeam foarte bine“, îşi aminteşte femeia. Emin Emel susţine că vecinii ei fac schimb de mîncăruri tradiţionale, dar asta nu doar de sărbători, ci şi în restul zilelor. Cînd şi cînd, îşi dăruiesc unii altora diverse deserturi: „Cînd făceam cîte o plăcintă reuşită mă duceam şi la vecinii mei evrei. Şi ei ne aduceau nouă mîncare sau ne invitau să mîncăm împreună. Au un nepoţel care mă saluta în turcă: «Merhaba, anne!». Avem încredere unii în alţii. Nu trecem unul pe lîngă celălalt fără să ne salutăm. Într-un an, de sărbătorile de iarnă, ne-am adunat toţi de pe scară şi a venit Moş Crăciun. Ne-a adus cadouri tuturor. Nici nu l-am recunoscut atunci pe unul dintre vecini, care fusese Moş Crăciun“, povesteşte turcoaica.

Vecinătatea este, la Constanţa, prin definiţie interetnică. Multiculturală. Ca un caleidoscop deosebit de bogat în bucăţi de cioburi colorate. E ca o poveste cu mai multe sertare. O povestire în ramă. O ramă cu mai multe passepartout-uri. O bucătărie internaţională la acelaşi etaj. Un mozaic uneori ameţitor, dar mereu fascinant. Pestriţ. Adorabil. Încîntător. E ca şi cum într-o singură scară de bloc ar palpita toată inima Balcanilor. 

Ada Codău este jurnalist, asistent univ. la Specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.