V-am solicitat acest interviu pentru a vorbi despre autosuficiență în mass-media, dar, pentru început, cum ați defini dumneavoastră autosuficiența în general și cum credeți că această meteahnă se manifestă în societatea românească?

„Mi-am atins plafonul de creștere. Mi e bine acolo. Am ajuns într-un loc călduț și nu are sens să fac mai mult sau să mă agit“ – cred că cel mai bine am defini autosuficiența prin opusul acesteia, care este exigența – o calitate pe care nu o întîlnești prea des în societatea românească. Dacă e să generalizăm, cred că noi avem un soi de cultură genetică a autosuficienței. Acea cultură a lui „merge și așa“. Cînd nu ducem pînă la capăt un lucru, din comoditate, cînd nu sîntem punctuali sau cînd nu sîntem atenți la detalii care îi deranjează pe cei din jur. Bineînțeles, asta dacă e să vorbim la modul general. Pentru că acest „merge și așa“ depinde foarte mult de context. Cînd am lucrat în aviație, am văzut cît de uriașă este distanța între modul de abordare a unei activități în spațiul nereglementat cu rigoare în comparație cu un spațiu în care reglementările merg pînă la a controla vechimea unui șurub: cînd trebuie să știi cîți ani are un șurub, sau cît timp a stat montat într-un aparat, pentru că de asta pot depinde vieți umane, dar nu o faci, autosuficiența poate fi criminală. Da, sînt cîteva asemenea meserii care impun responsabilitate maximă, din care autosuficiența este exclusă.

Este aroganța o parte a autosu­fi­cien­ței?

E o nuanță distinctă. Aroganța e o formă de valorificare publică a autosuficienței. Mă asum ca fiind cel mai bun și vă anunț acest lucru prin cuvinte și gesturi impertinente. Cred că Eugen Nicolicea este un exemplu bun. Răspunsurile în doi peri pe care le dă la întrebările jurnaliștilor despre modificările legislative și lucrurile sensibile referitoare la justiție, subiecte care au stîrnit multă emoție și au adus în piață sute de mii de oameni, stau dovadă a autosuficienței exprimate prin aroganță. Deputatul nu obosește să dea răspunsuri de miștocar. Mesajul lui este, de fapt, unul de genul „Eu știu foarte bine că pentru voi nu merită să mă deranjez mai mult. E suficient cît dau pentru că știu că sînt atît de șmecher încît nu trebuie să vă dau explicații. Sînteți mărunți pe lîngă cît de mare sînt eu“. Este un fel de manea a politicii.

Vorbind despre presa din România și despre criticile frecvente care vizează lipsa de profesionalism: vorbim despre o presă care, într-adevăr, s-a inventat rapid, s-a inventat din mers. A existat însă un moment cînd cineva a spus stop, trebuie să învățăm să fim și profesioniști?

Bineînțeles, au fost chiar de la început, încă din anii ’90, și sînt și acum. Problema este cu disperata goană după audiență, pe de o parte, și cu derapajele care țin de propagandă, pe de alta. Presa este un domeniu care trebuie abordat cu o atenție specială, nu la pachet cu restul culturilor profesionale. Țin minte că, în primele luni ale anului 1990, au apărut vreo două mii de ziare noi – ca răspuns al cererii mari din piața de consum care se formase rapid după așa-zisa Revoluție. Dar, ca să ai cu cine să lucrezi, angajai direct de pe „trotuar“, iar numărul celor absorbiți din piață, oameni fără vreo pregătire specială, a depășit masiv numărul celor care lucrau pînă atunci în presă. La apariție, Evenimentul zilei a angajat pe bandă rulantă spunînd că își formează ziariștii la locul de muncă. Profesia de jurnalist a avut parte de o naștere prematură, ceea ce s-a regăsit, firește, în calitatea profesională submediocră a presei. Dar, tot atunci, a apărut și școala BBC, care a generat cîțiva dintre purtătorii „virusului“ rigorii. Nu foarte mulți, dar foarte buni ziariști au crescut în acea echipă și au purtat cu ei modele exemplare de funcționare. Așa s-a născut, la Iași, un post de radio, iar, apoi, rețeaua de ziare Monitorul – primele ziare din țară care au separat paginile de informație de cele de opinie. Cu toate astea, în epocă, fenomenul dominant a fost instalarea culturii instituționale a suficienței. După patru-cinci ani, primele promoții de ziariști cu studii de specialitate, formați în spiritul rigorii profesionale, au intrat în coliziune cu o cultură profesională a autosuficienței care i-a înghițit.

Această cultură instituțională a mass me­dia se referă și la faptul că mergi pe o politică editorială impusă, pe o rețetă prestabilită care nu îți lasă loc să te dezvolți și să crești?

Depinde foarte mult despre ce fel de rețetă vorbim. Sînt redacții care au fost formate cu o foarte bună școală în spate. Uite, de exemplu, PRO TV-ul: cu toată opțiunea asumată de televiziune de consum comercial, pe partea de știri a avut mereu o echipă care a lucrat cu acuratețe; prima generație de jurnaliști proteviști a fost formată la școala de televiziune americană, iar modelul profesional a fost bine conservat de generațiile următoare.

După Revoluție, mass-media a evoluat, a involuat, a stagnat?

Dacă privim în amonte, constatăm că sînt mari diferențe. Sînt televiziuni care și-au păstrat nivelul de profesionalism – TVR-ul ar putea să fie un model, dacă nu ar fi eșuat economic și dacă ar avea o lege care să protejeze televiziunea publică de sabotaje politice –, unele care s au pervertit, au pierdut meciul cu patronii lor, precum și cîteva care sînt modelul perfect pentru a ilustra autosuficiența, abandonul oricăror valori, nu doar cele profesionale, ci în general al celor morale. Vorbesc aici nu doar de televiziunile de propagandă, ci și de cele de budoar. Astăzi, formatul Digi24 pare să fie cel mai responsabil și ilustrează prima categorie pe care am pomenit-o. Pe de altă parte, să ne amintim de fostul OTV și de postul care i-a preluat moștenirea culturală: România TV. Aici, deși dezinformarea și grotescul mustesc prin toți pixelii, nu mă va convinge nimeni că avem de-a face cu un format editorial riguros, care impune minciuna ca regulă. Cred că se minte mult și din autosuficiență. Dar dincolo de anecdotic, colegii mei de la ActiveWatch, care produc anual raportul FreeEx – un barometru al libertății presei – semnalează de aproximativ șapte-opt ani că derapajele, contaminarea cu propagandă politică au decolat spre noi dimensiuni.. Azi, în cazul unor instituții media nici nu mai putem vorbi despre derapaje. Noi, în echipa care se ocupă de monitorizarea mass-media, folosim instrumente care măsoară tendențiozitatea politică. Or, așa cum arată în ultimii ani, pentru cîteva televiziuni instrumentele de monitorizare au devenit inutile. E ca un termometru cu care încerci să măsori temperatura unui corp care a atins 1000 de grade. Nu mai măsoară, se topește.

Jurnalistul autosuficient?

Poate cel mai ilustrativ personaj este Dan Diaconescu. Care a fost și om de televiziune, dar și proprietar, și care se erija într-un deținător al adevărului absolut, cu personalitatea lui delirantă. Dintre jurnaliștii activi, îmi vine în minte Radu Banciu, care plutește într-un acvariu al propriei personalități și comite greșeli costisitoare pentru că ia amenzi în suită, în special pentru adresări agresive, discriminatorii către grupurile de persoane vulnerabile. Iar faptul că amenzile nu îl opresc nu se poate explica decît prin faptul că el are o imagine extraordinar de bună despre sine.

De cealaltă parte a baricadei, putem vorbi și despre o anumită suficiență din partea publicului consumator, care se mulțumește cu ce i se livrează, fără a mai pune sub semnul îndoielii informații propagandistice?

Aici vorbim despre un întreg context care începe cu lipsa de educație a publicului consumator de mass-media. La noi, o ofertă alternativă nu apucă să se așeze bine pe piață pentru că e într-o continuă competiție cu răul. Pentru ca politicile editoriale de la noi să prindă audiență este nevoie de răbdare și putere financiară. Pentru că, în loc să ofere în contrapondere calitate jurnalistică și să aibă răbdare să crească audiența, mulți pleacă după locomotiva diabolică a răului. Iar în acest context este greu să faci o audiență cu presă de calitate. Publicul, în mare parte, este suficient pentru că, pe de o parte, nu există alternativă, dar și pentru că, pe de altă parte, nu are școală în domeniu. Și nu are pentru că nu (prea) există. Cînd are la îndemînă o resursă ca să își dezvolte capacitatea de a se dezvolta ca cititor sau ca privitor de TV și nu o face, atunci, da, putem vorbi de autosuficiență. Dar îi spune cineva că trebuie să verifice informațiile?

a consemnat Stela GIURGEANU