„Avem un soi de cultură genetică a autosuficienţei“ – interviu cu Mircea TOMA, director ActiveWatch

Publicat în Dilema Veche nr. 687 din 20-26 aprilie 2017
„Avem un soi de cultură genetică a autosuficienţei“ – interviu cu Mircea TOMA, director ActiveWatch jpeg

V-am solicitat acest interviu pentru a vorbi despre autosuficiență în mass-media, dar, pentru început, cum ați defini dumneavoastră autosuficiența în general și cum credeți că această meteahnă se manifestă în societatea românească?

„Mi-am atins plafonul de creștere. Mi e bine acolo. Am ajuns într-un loc călduț și nu are sens să fac mai mult sau să mă agit“ – cred că cel mai bine am defini autosuficiența prin opusul acesteia, care este exigența – o calitate pe care nu o întîlnești prea des în societatea românească. Dacă e să generalizăm, cred că noi avem un soi de cultură genetică a autosuficienței. Acea cultură a lui „merge și așa“. Cînd nu ducem pînă la capăt un lucru, din comoditate, cînd nu sîntem punctuali sau cînd nu sîntem atenți la detalii care îi deranjează pe cei din jur. Bineînțeles, asta dacă e să vorbim la modul general. Pentru că acest „merge și așa“ depinde foarte mult de context. Cînd am lucrat în aviație, am văzut cît de uriașă este distanța între modul de abordare a unei activități în spațiul nereglementat cu rigoare în comparație cu un spațiu în care reglementările merg pînă la a controla vechimea unui șurub: cînd trebuie să știi cîți ani are un șurub, sau cît timp a stat montat într-un aparat, pentru că de asta pot depinde vieți umane, dar nu o faci, autosuficiența poate fi criminală. Da, sînt cîteva asemenea meserii care impun responsabilitate maximă, din care autosuficiența este exclusă.

Este aroganța o parte a autosu­fi­cien­ței?

E o nuanță distinctă. Aroganța e o formă de valorificare publică a autosuficienței. Mă asum ca fiind cel mai bun și vă anunț acest lucru prin cuvinte și gesturi impertinente. Cred că Eugen Nicolicea este un exemplu bun. Răspunsurile în doi peri pe care le dă la întrebările jurnaliștilor despre modificările legislative și lucrurile sensibile referitoare la justiție, subiecte care au stîrnit multă emoție și au adus în piață sute de mii de oameni, stau dovadă a autosuficienței exprimate prin aroganță. Deputatul nu obosește să dea răspunsuri de miștocar. Mesajul lui este, de fapt, unul de genul „Eu știu foarte bine că pentru voi nu merită să mă deranjez mai mult. E suficient cît dau pentru că știu că sînt atît de șmecher încît nu trebuie să vă dau explicații. Sînteți mărunți pe lîngă cît de mare sînt eu“. Este un fel de manea a politicii.

Vorbind despre presa din România și despre criticile frecvente care vizează lipsa de profesionalism: vorbim despre o presă care, într-adevăr, s-a inventat rapid, s-a inventat din mers. A existat însă un moment cînd cineva a spus stop, trebuie să învățăm să fim și profesioniști?

Bineînțeles, au fost chiar de la început, încă din anii ’90, și sînt și acum. Problema este cu disperata goană după audiență, pe de o parte, și cu derapajele care țin de propagandă, pe de alta. Presa este un domeniu care trebuie abordat cu o atenție specială, nu la pachet cu restul culturilor profesionale. Țin minte că, în primele luni ale anului 1990, au apărut vreo două mii de ziare noi – ca răspuns al cererii mari din piața de consum care se formase rapid după așa-zisa Revoluție. Dar, ca să ai cu cine să lucrezi, angajai direct de pe „trotuar“, iar numărul celor absorbiți din piață, oameni fără vreo pregătire specială, a depășit masiv numărul celor care lucrau pînă atunci în presă. La apariție, Evenimentul zilei a angajat pe bandă rulantă spunînd că își formează ziariștii la locul de muncă. Profesia de jurnalist a avut parte de o naștere prematură, ceea ce s-a regăsit, firește, în calitatea profesională submediocră a presei. Dar, tot atunci, a apărut și școala BBC, care a generat cîțiva dintre purtătorii „virusului“ rigorii. Nu foarte mulți, dar foarte buni ziariști au crescut în acea echipă și au purtat cu ei modele exemplare de funcționare. Așa s-a născut, la Iași, un post de radio, iar, apoi, rețeaua de ziare Monitorul – primele ziare din țară care au separat paginile de informație de cele de opinie. Cu toate astea, în epocă, fenomenul dominant a fost instalarea culturii instituționale a suficienței. După patru-cinci ani, primele promoții de ziariști cu studii de specialitate, formați în spiritul rigorii profesionale, au intrat în coliziune cu o cultură profesională a autosuficienței care i-a înghițit.

Această cultură instituțională a mass me­dia se referă și la faptul că mergi pe o politică editorială impusă, pe o rețetă prestabilită care nu îți lasă loc să te dezvolți și să crești?

Depinde foarte mult despre ce fel de rețetă vorbim. Sînt redacții care au fost formate cu o foarte bună școală în spate. Uite, de exemplu, PRO TV-ul: cu toată opțiunea asumată de televiziune de consum comercial, pe partea de știri a avut mereu o echipă care a lucrat cu acuratețe; prima generație de jurnaliști proteviști a fost formată la școala de televiziune americană, iar modelul profesional a fost bine conservat de generațiile următoare.

După Revoluție, mass-media a evoluat, a involuat, a stagnat?

Dacă privim în amonte, constatăm că sînt mari diferențe. Sînt televiziuni care și-au păstrat nivelul de profesionalism – TVR-ul ar putea să fie un model, dacă nu ar fi eșuat economic și dacă ar avea o lege care să protejeze televiziunea publică de sabotaje politice –, unele care s au pervertit, au pierdut meciul cu patronii lor, precum și cîteva care sînt modelul perfect pentru a ilustra autosuficiența, abandonul oricăror valori, nu doar cele profesionale, ci în general al celor morale. Vorbesc aici nu doar de televiziunile de propagandă, ci și de cele de budoar. Astăzi, formatul Digi24 pare să fie cel mai responsabil și ilustrează prima categorie pe care am pomenit-o. Pe de altă parte, să ne amintim de fostul OTV și de postul care i-a preluat moștenirea culturală: România TV. Aici, deși dezinformarea și grotescul mustesc prin toți pixelii, nu mă va convinge nimeni că avem de-a face cu un format editorial riguros, care impune minciuna ca regulă. Cred că se minte mult și din autosuficiență. Dar dincolo de anecdotic, colegii mei de la ActiveWatch, care produc anual raportul FreeEx – un barometru al libertății presei – semnalează de aproximativ șapte-opt ani că derapajele, contaminarea cu propagandă politică au decolat spre noi dimensiuni.. Azi, în cazul unor instituții media nici nu mai putem vorbi despre derapaje. Noi, în echipa care se ocupă de monitorizarea mass-media, folosim instrumente care măsoară tendențiozitatea politică. Or, așa cum arată în ultimii ani, pentru cîteva televiziuni instrumentele de monitorizare au devenit inutile. E ca un termometru cu care încerci să măsori temperatura unui corp care a atins 1000 de grade. Nu mai măsoară, se topește.

Jurnalistul autosuficient?

Poate cel mai ilustrativ personaj este Dan Diaconescu. Care a fost și om de televiziune, dar și proprietar, și care se erija într-un deținător al adevărului absolut, cu personalitatea lui delirantă. Dintre jurnaliștii activi, îmi vine în minte Radu Banciu, care plutește într-un acvariu al propriei personalități și comite greșeli costisitoare pentru că ia amenzi în suită, în special pentru adresări agresive, discriminatorii către grupurile de persoane vulnerabile. Iar faptul că amenzile nu îl opresc nu se poate explica decît prin faptul că el are o imagine extraordinar de bună despre sine.

De cealaltă parte a baricadei, putem vorbi și despre o anumită suficiență din partea publicului consumator, care se mulțumește cu ce i se livrează, fără a mai pune sub semnul îndoielii informații propagandistice?

Aici vorbim despre un întreg context care începe cu lipsa de educație a publicului consumator de mass-media. La noi, o ofertă alternativă nu apucă să se așeze bine pe piață pentru că e într-o continuă competiție cu răul. Pentru ca politicile editoriale de la noi să prindă audiență este nevoie de răbdare și putere financiară. Pentru că, în loc să ofere în contrapondere calitate jurnalistică și să aibă răbdare să crească audiența, mulți pleacă după locomotiva diabolică a răului. Iar în acest context este greu să faci o audiență cu presă de calitate. Publicul, în mare parte, este suficient pentru că, pe de o parte, nu există alternativă, dar și pentru că, pe de altă parte, nu are școală în domeniu. Și nu are pentru că nu (prea) există. Cînd are la îndemînă o resursă ca să își dezvolte capacitatea de a se dezvolta ca cititor sau ca privitor de TV și nu o face, atunci, da, putem vorbi de autosuficiență. Dar îi spune cineva că trebuie să verifice informațiile?

a consemnat Stela GIURGEANU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.