De ce Italia? De ce nu? Și ei, și noi avem mașina populară. Fiat sau Dacia, mașina națională e subiect de glume, dar și de dorință. De dispreț, dar și de adorație. De ce anii ’90? Pentru că, după mulți ani de lipsuri, Italia trecuse în deceniile precedente printr-o perioadă de creștere economică spectaculoasă, care se simțea și în nivelul de trai. Și, la fel ca oriunde în lume, creșterea rapidă a veniturilor merge în linie cu aspirațiile personale, nu și cu nivelul de educație…

Povestirile următoare sînt amintiri ale unui tînăr (masterand și apoi doctorand), care visa că, poate, într-o zi, va fi la fel și în țara sa. Cred că unele vise au devenit deja realitate.

Milano, toamna anului 1993 – vara lui 1994. Sînt lunile în care plec în week-end-uri cu cîțiva colegi la Master, și cele mai multe drumuri le facem cu un Fiat 127. O mașină mai mare pe dinăuntru decît pe dinafară. Chiar mult mai mare, dat fiind că am încăput și cîte șapte. Sînt lunile în care am simțit pe pielea mea pentru prima oară ce însemna un blocaj de trafic, inclusiv pe impresionant de larga – atunci – centură de est a orașului. Sînt și lunile în care ajung să înțeleg statutul social dat de mașină (mai bine zis, de marca acesteia) – mai ales cînd cunosc oameni care preferă să stea cîte șase într-o cameră, dar să plătească în rate o mașină nemțească. Sau să își arunce toți banii pe un monstru pentru care nu le mai rămîn bani de benzină. Milano al anului 1993 mă pregătește și pentru criza locurilor de parcare, atît de actuală acum în București.

Tot Milano, iunie 1994. Trec printr-o zonă a orașului unde sînt mai multe școli pentru fotomodele. Mă grăbesc spre metrou, cînd văd două tinere fete, înalte, suple, frumoase ca un vis de primăvară. Au părul lung, care flutură în vînt, la fel ca rochiile lor, scurte și foșnitoare. Par două cariatide care au trecut din templele Greciei Antice direct într-o reclamă (ar putea fi chiar la cafea italiană…). Evident, nu sînt singurul care le admiră. Aud o bufnitură de tablă înfundată – două Fiaturi tamponate – din care coboară șoferii. Mă aștept ca cei doi, bărbați la ceva mai mult de cincizeci de ani, să se ia la ceartă. Dar nu, își întorc privirile după cele două fete pe care le pufnește rîsul și merg mai departe spre metrou… Polițistul de la circulație, din mijlocul intersecției, le face celor doi șoferi un semn de lehamite din mînă, admirînd și el peisajul. Cînd fetele coboară la metrou, se duce spre cei doi zicînd Managgia, troppo belle…, sînt toți de acord, iar accidentul e pus clar pe seama naturii noastre, sărmani bărbați cu suflete slabe.

Bologna, final de noiembrie, jumătatea anilor 1990… este aproape 7 seara. Ceața începe să învăluiască lumina portocalie a becurilor stradale, dar și șirul nesfîrșit de stopuri roșii, al mașinilor blocate în traficul din oraș. Simt că un melc mai sprințar ne-ar depăși fără probleme. Sînt în mașina profesorului meu, Franco Marabini, ne întoarcem de la serviciu. Agonia așteptării în trafic e dublată de o liniște care îmi pare terifiantă. Nimeni nu claxonează, nimeni nu înjură. Comentez că sînt impresionat de cît de calmi și educați sînt italienii. Franco îmi aruncă o privire ghidușă și îmi spune că a venit momentul să îi cunosc pe bolognezi cu adevărat. Deschide geamul și strigă: Criminali! E momentul în care miile de materiale explozive aflate în mașini detonează, iar explozia de furie latină se întinde peste toată intersecția. Aproape toți claxonează și urletele șoferilor nu pot fi redate din motive de autocenzură.

Napoli, anii 1990. Oraș fascinant, în care mașinile și oamenii curgeau mereu în șuvoaie rapide și aparent haotice, avînd, totuși, reguli bine stabilite, dar un pic mai greu de aflat. În primăvara anului 1997 am stat suficient de mult ca să pot afla cîteva dintre acestea.

Traversarea străzii de către pietoni. Noii mei prieteni m-au sfătuit călduros ca, atunci cînd traversez, să trec cu curaj, cu pas egal și viteză constantă. Nuuu, nu e nevoie să trec pe la zebră, ci pot trece oriunde, pentru că șoferii mă vor ocoli. Primele dăți cînd am traversat am avut inima cît un purice. Cu ochii închiși, am simțit curentul de aer stîrnit de mașinile care treceau milimetric pe lîngă mine, dar au avut dreptate. Funcționa! După trei săptămîni am avut probleme la Roma, cînd am încercat să traversez tot „la liber“. Nu voi uita ochii dilatați ai șoferului care venea spre mine și a oprit în ultimul moment.

Parcarea pe spații înguste. Numită și „parcarea după ureche“, constă în a intra cu mașina cît se poate de ușor în spațiul liber dintre alte două automobile și de a le împinge – tot ușor – pentru a-și face loc. Acest tip de parcare, după principiul „Trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască“, era acceptat de către localnici, care își lăsau special mașinile oprite și nebăgate în viteză. Evident, funcționează doar pe suprafețe orizontale.

Respectul pentru programul celuilalt. Complet diferit față de București, de exemplu, presupune că, dacă doi amici se întîlneau pe vreuna dintre străduțele înguste ale orașului, aceștia se putea opri să schimbe cîteva vorbe fără ca ceilalți să îi claxoneze. Evident, și cei din spate știau că la un moment dat va veni și rîndul lor.

Revin la Roma în 1998. Intru în vorbă cu un chelner care, auzind că sînt român, îmi spune că își dorește o soție de la noi, pentru că româncele au suflet bun, nu sînt materialiste, ca italiencele. Îl întreb cum a ajuns la concluzia asta. Îmi spune că a fost în România și fetele îl băgau în seamă fără să pară deranjate de faptul că el avea un Fiat. Păi, cunoscutele lui italience se uitau după mașini străine. Am vrut să-i spun că, în România, Fiatul tot mașină străină este, dar mi-am zis că se va descurca el…

Autostrada dintre Ravenna și Bologna, 1995. Oprim, cu Franco, într-o benzinărie. La umbră e parcat un Ferrari, care a atras toată suflarea omenească oprită acolo. Opera de artă inginerească atrage și doi polițiști, care, la fel ca ceilalți, îi dau roată, o studiază și o admiră din toate unghiurile. Apare și șoferul,  care îi întreabă pe polițiști dacă s-a întîmplat ceva. Șeful răspunde că nu, dar că, în principiu, ar fi trebuit să dea o amendă pentru exces de viteză la simpla vedere a Ferrari-ului. Glumea, evident, dar în voce se simțea și multă invidie…

București, martie 1996. Bulevardul Ferdinand, intersecția cu Horei. Prietenul meu Dan și-a cumpărat un Fiat 850. Mașina are 30 de ani, dar merge încă foarte bine. Mergem să alimentăm la benzinăria de la intersecția cu Horei, lîngă fostul bar MASH. În spatele nostru, un ARO (pe atunci mașină încă dorită de mulți) ne tot claxonează. Dan trage pe dreapta, îi face loc să ne depășească, ARO-ul – nimic. Intrăm în benzinărie, la coadă. În spatele nostru, ARO-ul continuă să ne claxoneze. Șoferul se dă jos din mașină și începe să ne complimenteze „hîrbul“. Dan (1,97 m înălțime) și cu mine (1,85 m) ne extragem din mașină – întîi pe lateral, apoi ne ridicăm. Șoferul ARO-ului – statură sub medie –, cînd ne vede, fuge și se încuie în mașină. Ne apropiem de el fără să zicem nimic. Deschide geamul și strigă: „Hai, băi, băieți, că mai glumim și noi“. Închide geamul și fixează absorbit un punct de pe cer.

Lido di Veneția, 2002. Sînt bursier „Marie Curie“ și sînt fericit că am putut închiria un apartament în Lido, insulă frumoasă ca un vis. Mă simt ca acasă, mai precis ca în copilăria de la bunicii din Turnu Măgurele. Din octombrie pînă în aprilie, cît nu sînt turiști, duminica după-amiaza toată lumea iese la promenadă pe Gran Viale, plimbîndu-se, ordonat, pe partea dreaptă, întîi spre mare și acolo, traversînd pe celălalt trotuar, spre lagună. Tot duminica mă și plimb cu bicicleta (un Bianchi care a participat la Giro d’Italia în anii 1930) și fac turul insulei. Ajung să văd că e și perioada cea mai periculoasă a săptămînii, pentru că e și momentul șoferilor de duminică. Cei mai mulți sînt, de fapt, șoferițe, doamne cu părul argintiu, îmbrăcate elegant, la volanul unor mașini la fel de elegante și cam de-o vîrstă. De obicei își aduc acasă soțul, care moțăie liniștit în dreapta, după un prînz în familie sau cu prietenii. Politicoase și zîmbitoare, se întorc să vadă ce se întîmplă cînd aud vreun zgomot sau văd vreo cunoștință. Rău e că, de regulă, se întorc cu tot cu volanul, fără să semnalizeze. Pedalez „defensiv“ și de multe ori mi se întîmplă să mă feresc în penultimul moment.

Despre stilul de condus? Vorbind cu un prieten francez, acum cîțiva ani, acesta îmi mărturisea că italienii sînt, la volan, mai disperați ca francezii. Și românii? – întreb eu. Cei mai mulți români conduc prost, nu nebunește – e totuși o diferență.

Adrian Stănică este jurnalist de știință.