Ați publicat în 2009 o carte care se numește Regăsirea intimității. Spuneați că „intimitatea nu este astăzi o temă la modă în România. Iar corpul – centrul nodal al intimităţii – nici atît“. S-a schimbat ceva de atunci?

Am publicat acea carte legată de intimitate în primul rînd pentru că voiam să dau un răspuns, cît mai onest cu putință, întrebărilor legate de îndreptățirea unui anume fel lectură critică. Eu făceam cronică de întîmpinare de ani buni, din anii ’90 dacă stau să mă gîndesc bine, și eram în continuare la fel de nedumerită (ca aceia care se întrebau „A cui e? Cine o ține?“) de mobilul acestui fel de scris. Întrebarea pe care mi-am pus-o de cîte ori citeam o carte despicînd-o și recompunînd-o (și cîte cărți rezistă la atare procedură?) era: de unde acest impuls? Și în raport cu ce set de valori (interioare/exterioare) dai un verdict în care impulsul ăsta e, orice s-ar spune, hotărîtor. Am detestat întotdeauna arbitrariul în zona asta, așa că m-am gîndit să explic (teoretic și practic) felul în care am citit cîte un set de cărți (din momentele de dezinhibare 1933 și 1989) în care interioritatea, corporalitatea, intimul deveniseră subiecte posibile. În ce voiam să fac eu atunci, aducînd în discuție felul în care comunică, la nivel intim, printr-o carte, scriitorul cu cititorul, nu s-a schimbat mare lucru. Aș zice chiar că lucrurile stau acum – la noi, ca la mulți alții – mai prost ca prin 2000, cînd exista o critică literară funcțională. În fond, povestea asta cu intimitatea e un bibil, o nevoie de mai-multă-autenticitate într-o zonă în care, oricum, falsul sare în ochi și țipă de la prima frază… Acum ne-am întors din nou la onestitate: întrebarea pe care (nu doar eu) mi o pun în legătură cu cititul cărților de către unii și alții e dacă ei fac politici editoriale, jocuri de glezne, plăți în natură, nu dacă lectura lor vine din „coborîrea“ în mintea scriitorului

Putem vorbi de o altă corporalitate în literatura română care începe odată cu Hortensia-Papadat Bengescu?

Cred că Hortensia Papadat-Bengescu a făcut ceva nemaifăcut (mai ales de către o femeie) pînă la ea în literatura română: a ieșit din subiectivitatea, lirismul, autoanaliza primelor sale cărți și a ajuns la „obiectivitate“, construcție epică masivă, analiză riguroasă printr-un fel de switch pe care nici nu-l bagi bine de seamă dacă nu i citești toate cărțile într-un interval relativ scurt. Sprijinită decisiv de E. Lovinescu, ea era acuzată de alți critici din epocă (Felix Aderca, Mihai Ralea) sau de mai tîrziu (Negoițescu) de contrafacere, falsificare deliberată a conținuturilor sufletești (implicit prozastice). H.P-B însă a făcut ceva mult mai complicat: a ieșit din autocentrarea lirică de care pătimea mai toată proza scrisă de femei prin însumarea interiorităților/intimităților personajelor și subsumarea acestui conglomerat unei conștiințe care le disecă de-a dreptul clinic. I-a păcălit pe toți, cu excepția lui T. Vianu, și (nu doar) de asta o ador.

Sînt scriitoarele mai dispuse să deschidă aceste „uși interioare“? Mai preocupate de „trupul sufletesc“?

Orice scriitor e dator să deschidă toate ușile care-l duc dincolo de complezență, com-portamentism, drumuri bătute. În -rest, cum bine zicea profesorul nostru de literatură: „Pentru artist, femeia nu-i femeie“. „Ușile interioare“ ale scriitoarelor și scriitorilor duc în același loc, singurul care contează; „trupul sufletesc“ n-are gen sau sex, deși un punct G s-ar putea să aibă…

Unde începe și unde se termină intimitatea cu o carte / un autor?

Cum pe vremea cînd scriam despre intimitatea cititorului cu cartea mă luam în serios, am stabilit un set de trăsături utopice pentru intimitatea cititorului cu cartea: cultivarea sinelui prin intermediul cărților (literaturii), nu a Cărții unice; citit conștient, continuu, nu compulsiv; libertate de alegere, nu autoimpunerea unor lecturi obligatorii; citirea cărții în spiritul său, nu în litera sa, citirea fără grile; negocierea sensului în funcție de lecturile anterioare; o identificare conștientă și limitată; încredere în substratul ontologic al lumii din carte și în integritatea autorului; înțelegerea unicității cărții, dar și a influențelor exercitate literar asupra ei; recitirea și sesizarea noutății cărții; respectarea și conservarea integrității cărții; detașare față de cartea citită; conștientizarea anumitor reacții (ținînd de istoria exterioară) față de carte sau autor; acceptarea/respingerea cărții fără ipoteze contrafactuale care ar transforma-o în altă carte; intrarea într-un ciclu al lecturii și bibliotecilor infinite. Totuși, această relație cu o carte încetează în momentul în care apare următoarea…

Dacă ar fi să dați o definiție pentru intimitate, ce ați alege?

Cea mai bună definiție a intimității pe care am găsit-o este una psihologică, cea a lui Willy Pasini din Éloge de l’intimité: „o puternică individualizare și o siguranță de sine susceptibile de a face să coexiste și să dialogheze între ele diferitele părți ale personalității“. Pentru mine, intimitatea asumată e o dimensiune a omenescului, autenticitate pură și simplă, cu toate riscurile ei.

a consemnat Ana Maria SANDU