Primul lucru la care m-am gîndit înainte de a urmări și de a interacționa îndeaproape cu campania națională de subscripție publică în vederea achiziționării sculpturii Cumințenia Pămîntului a lui Constantin Brâncuși a fost exemplul dat cu un an înainte, în 2015, de către două guverne care știu cu adevărat ce înseamnă valoarea creației artistice pentru o societate și cum aceasta are calitatea extraordinară de a apropia oamenii de cultură. Știam atunci cum statul olandez și cel francez au căzut de acord pentru achiziția comună a două portrete mai puțin cunoscute pictate de maestrul Rembrandt. Acestea se aflau în proprietatea baronului Eric de Rothschild, un binecunoscut bancher și filantrop francez, și au fost cumpărate cu suma de 160 de milioane de euro. 

Pentru specialiști, în acest portret de nuntă, pictat pe la 1634, îi găsim reprezentați, la stînga, pe Marten Soolmans, iar la dreapta pe Oopjen Coppit. Sînt două nume care nu ar fi spus nimic dacă portretele lor nu ar fi fost realizate de Rembrandt și despre care nici istoria artei nu ar fi avut multe de comentat dacă nu ar fi fost introduse în circuitul public, pentru prima dată după 400 de ani. În tot acest timp, au stat atîrnate pe pereții unui castel nobiliar pentru desfătarea înaintașilor baronului și a apropiaților acestora. Mult mai interesantă este povestea din spatele achiziției și rațiunea pentru care aceasta a fost făcută. Fleur Pellerin, ministrul Culturii francez, și Jet Bussemaker, ministrul Culturii olandez, afirmau la acea vreme faptul că au făcut acest gest pentru a oferi garanții europenilor că cele două picturi vor rămîne pe continent, mai exact în cele două țări. Baronul Rothschild a fost chiar simpatic, condiționînd vînzarea operei de artă de promisiunea fermă din partea ambelor state că cele două portrete nu vor fi expuse niciodată separat, mai ales că acest cuplu a trăit fericit împreună timp de secole. Și așa a rămas. Cei doi sînt expuși împreună, prin rotație, cînd la Rijksmuseum, cînd la Luvru. Europa este mai bogată din punct de vedere cultural, iar olandezii, francezii, noi, europenii, avem numai de cîștigat.

Ce are de învățat însă România, după eșecul dorit al campaniei Cumințenia Pămîntului, atunci cînd un demers normal, care oriunde în lume măsoară gradul de civilizație al unei națiuni, a fost transformat într-o răfuială politică și socială? Păruiala asta publică a avut toate ingredientele eșecului, cu multe opreliști juridice aruncate cu generozitate în calea demersului, cu și mai multe proceduri parlamentare care să întîrzie asumarea politică și cu destui „experți“ care s-au întrecut în explicații, care mai de care mai alambicate, despre cum nu se poate duce la bun sfîrșit o procedură, aparent extrem de simplă, de achiziție a unei opere de artă. Și nu una oarecare. Pentru cei care-i detestau pe oamenii fără carnet de partid, era încă un motiv pentru arătat cu degetul și pentru interogarea competențelor guvernamentale ale acestora. Pentru Guvernul tehnocrat, joaca de-a subscripția a fost ratarea unui loc mare în istorie. O asumare a unei decizii ferme de achiziție, cu plata integrală din partea statului, prin exercitarea dreptului de preemțiune, cu modelul franco-olandez ca material inspirațional, ar fi rezolvat problema. Astfel, s-ar fi evitat uzura nervoasă și de imagine la care a fost supus, absolut nedrept, pe parcursul întregului an. În principiu, ideea era bună, pentru că prin ea puteai măsura disponibilitatea românilor de a-și asuma cultura, arta, ca o valoare fără de care nu poți construi o societate modernă. Era un material de lucru prețios pentru sociologie, pentru barometrele culturale și pentru strategiile naționale, regionale sau locale care tratează cultura, la pachet cu creativitatea, într-un mod transversal.

Oricît de dezamăgiți am fost de acest eșec, există o istorie a acestuia care limpezește și explică foarte clar cauzele. În primul rînd, marea majoritate a muzeelor din România nu mai dispun de un plan de achiziții aprobat de autoritatea administrativă în subordinea căreia se află. Ministerul Culturii, cu toate titulaturile și extensiile lui survenite de-a lungul timpului, nu și-a arătat disponibilitatea de a încuraja achizițiile sau nu și-a pus problema dezvoltării și gestionării unui astfel de fond. Mai mult, Ministerul Culturii nu și-a arătat interesul de a-și activa dreptul de preemțiune, prevăzut de lege, în mai nici una dintre situațiile avute la dispoziție, fie că a fost vorba despre un imobil cu valoare de patrimoniu, fie că a fost vorba despre una dintre operele de artă retrocedate. Exemplele sînt nenumărate și muzeele, specialiștii, activiștii din societatea civilă, interesați de soarta patrimoniului cultural, și-au văzut năruite toate speranțele și eforturile depuse pentru dezvoltarea unui impuls esențial de sensibilizare a societății față de temele care privesc valorificarea patrimoniului cultural. Cînd la nivel instituțional, ca politică de stat, nu promovezi o tradiție a recuperării creațiilor artistice de valoare sau a patrimoniului construit, o poveste vie a propriei tale istorii, nimic din societate nu va rezona la drama dispariției acestora. Mai mult, nimeni nu va înțelege arta și pentru ce merită să investești în ea, oamenii vor privi o sculptură ca pe o piatră banală care nu ține de foame, își vor imagina palatul unui fost guvernator de provincie istorică ca pe un loc ideal pentru un spital (măcar așa ar avea o funcțiune care l-ar ține în viață).

Există un raport bine documentat, cu multe exemple și date statistice, realizat de Rețeaua Națională a Muzeelor din România, care explică faptul că, în ultimii 17 ani, au fost retrocedate mii de opere de artă și sute de imobile cu valoare de patrimoniu. Totul a început prin adoptarea în anul 2001 a legislației privind retrocedarea în natură a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist din România. Cum era firesc, legea a deschis calea retrocedării patrimoniului mobil și imobil deținut de muzee din întreaga țară. Acest lucru înseamnă că dacă bunul de patrimoniu confiscat abuziv în perioada 1945-1989 mai există, actualul deținător trebuie să îl predea fostului proprietar sau urmașilor acestuia. Acest principiu contribuie la realizarea unei reparații morale și legale în egală măsură, pentru nedreptățile suferite în timpul regimului comunist de numeroși români. Totuși, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist, România a adoptat principiul restitutio in integrum, fără o analiză de situații posibile în care proprietarii de drept să poată demonstra capacitatea ulterioară de restaurare, de întreținere și, după caz, de refuncționalizare a acestor imobile. În situația operelor de artă, lucrurile sînt mai simple, deoarece aici totul se reduce la interesul proprietarului de a-l menține în circuitul public de vizitare sau de a-l retrage în intimitatea spațiului domestic, pentru propria delectare. Multe puteau fi deja recuperate pentru uzul public, deoarece proprietarii lor și-au arătat mai mereu disponibilitatea de a le vinde statului, de multe ori la prețuri sub cele ale pieței, însă acesta le-a închis ușa în nas de fiecare dată. Atitudinea arogantă a guvernării este tributară unei gîndiri greșite care-l demonizează pe proprietar pentru îndrăzneala de a-și cere înapoi ceea ce i-a aparținut dintotdeauna. Mulți nu au posibilitatea să-și întrețină bunul recuperat, motiv pentru care el trebuie să sufere, să se chinuie și să vadă cum clădirea îi cade în cap. Multe picturi dispar din circuitul muzeelor și sînt vîndute unor colecționari care nu doresc prea multă publicitate. În toate aceste cazuri, statul nu înțelege că se răzbună, de fapt, pe noi toți. 

Dragoș Neamu este expert muzeal. Secretar general al Rețelei Naționale a Muzeelor din România.

Foto: Ema Cojocaru