Atunci cînd statul se răzbună pe noi

Dragoş NEAMU
Publicat în Dilema Veche nr. 752 din 19-25 iulie 2018
Patrimoniu şi politică jpeg

Primul lucru la care m-am gîndit înainte de a urmări și de a interacționa îndeaproape cu campania națională de subscripție publică în vederea achiziționării sculpturii Cumințenia Pămîntului a lui Constantin Brâncuși a fost exemplul dat cu un an înainte, în 2015, de către două guverne care știu cu adevărat ce înseamnă valoarea creației artistice pentru o societate și cum aceasta are calitatea extraordinară de a apropia oamenii de cultură. Știam atunci cum statul olandez și cel francez au căzut de acord pentru achiziția comună a două portrete mai puțin cunoscute pictate de maestrul Rembrandt. Acestea se aflau în proprietatea baronului Eric de Rothschild, un binecunoscut bancher și filantrop francez, și au fost cumpărate cu suma de 160 de milioane de euro. 

Pentru specialiști, în acest portret de nuntă, pictat pe la 1634, îi găsim reprezentați, la stînga, pe Marten Soolmans, iar la dreapta pe Oopjen Coppit. Sînt două nume care nu ar fi spus nimic dacă portretele lor nu ar fi fost realizate de Rembrandt și despre care nici istoria artei nu ar fi avut multe de comentat dacă nu ar fi fost introduse în circuitul public, pentru prima dată după 400 de ani. În tot acest timp, au stat atîrnate pe pereții unui castel nobiliar pentru desfătarea înaintașilor baronului și a apropiaților acestora. Mult mai interesantă este povestea din spatele achiziției și rațiunea pentru care aceasta a fost făcută. Fleur Pellerin, ministrul Culturii francez, și Jet Bussemaker, ministrul Culturii olandez, afirmau la acea vreme faptul că au făcut acest gest pentru a oferi garanții europenilor că cele două picturi vor rămîne pe continent, mai exact în cele două țări. Baronul Rothschild a fost chiar simpatic, condiționînd vînzarea operei de artă de promisiunea fermă din partea ambelor state că cele două portrete nu vor fi expuse niciodată separat, mai ales că acest cuplu a trăit fericit împreună timp de secole. Și așa a rămas. Cei doi sînt expuși împreună, prin rotație, cînd la Rijksmuseum, cînd la Luvru. Europa este mai bogată din punct de vedere cultural, iar olandezii, francezii, noi, europenii, avem numai de cîștigat.

Ce are de învățat însă România, după eșecul dorit al campaniei Cumințenia Pămîntului, atunci cînd un demers normal, care oriunde în lume măsoară gradul de civilizație al unei națiuni, a fost transformat într-o răfuială politică și socială? Păruiala asta publică a avut toate ingredientele eșecului, cu multe opreliști juridice aruncate cu generozitate în calea demersului, cu și mai multe proceduri parlamentare care să întîrzie asumarea politică și cu destui „experți“ care s-au întrecut în explicații, care mai de care mai alambicate, despre cum nu se poate duce la bun sfîrșit o procedură, aparent extrem de simplă, de achiziție a unei opere de artă. Și nu una oarecare. Pentru cei care-i detestau pe oamenii fără carnet de partid, era încă un motiv pentru arătat cu degetul și pentru interogarea competențelor guvernamentale ale acestora. Pentru Guvernul tehnocrat, joaca de-a subscripția a fost ratarea unui loc mare în istorie. O asumare a unei decizii ferme de achiziție, cu plata integrală din partea statului, prin exercitarea dreptului de preemțiune, cu modelul franco-olandez ca material inspirațional, ar fi rezolvat problema. Astfel, s-ar fi evitat uzura nervoasă și de imagine la care a fost supus, absolut nedrept, pe parcursul întregului an. În principiu, ideea era bună, pentru că prin ea puteai măsura disponibilitatea românilor de a-și asuma cultura, arta, ca o valoare fără de care nu poți construi o societate modernă. Era un material de lucru prețios pentru sociologie, pentru barometrele culturale și pentru strategiile naționale, regionale sau locale care tratează cultura, la pachet cu creativitatea, într-un mod transversal.

Oricît de dezamăgiți am fost de acest eșec, există o istorie a acestuia care limpezește și explică foarte clar cauzele. În primul rînd, marea majoritate a muzeelor din România nu mai dispun de un plan de achiziții aprobat de autoritatea administrativă în subordinea căreia se află. Ministerul Culturii, cu toate titulaturile și extensiile lui survenite de-a lungul timpului, nu și-a arătat disponibilitatea de a încuraja achizițiile sau nu și-a pus problema dezvoltării și gestionării unui astfel de fond. Mai mult, Ministerul Culturii nu și-a arătat interesul de a-și activa dreptul de preemțiune, prevăzut de lege, în mai nici una dintre situațiile avute la dispoziție, fie că a fost vorba despre un imobil cu valoare de patrimoniu, fie că a fost vorba despre una dintre operele de artă retrocedate. Exemplele sînt nenumărate și muzeele, specialiștii, activiștii din societatea civilă, interesați de soarta patrimoniului cultural, și-au văzut năruite toate speranțele și eforturile depuse pentru dezvoltarea unui impuls esențial de sensibilizare a societății față de temele care privesc valorificarea patrimoniului cultural. Cînd la nivel instituțional, ca politică de stat, nu promovezi o tradiție a recuperării creațiilor artistice de valoare sau a patrimoniului construit, o poveste vie a propriei tale istorii, nimic din societate nu va rezona la drama dispariției acestora. Mai mult, nimeni nu va înțelege arta și pentru ce merită să investești în ea, oamenii vor privi o sculptură ca pe o piatră banală care nu ține de foame, își vor imagina palatul unui fost guvernator de provincie istorică ca pe un loc ideal pentru un spital (măcar așa ar avea o funcțiune care l-ar ține în viață).

Există un raport bine documentat, cu multe exemple și date statistice, realizat de Rețeaua Națională a Muzeelor din România, care explică faptul că, în ultimii 17 ani, au fost retrocedate mii de opere de artă și sute de imobile cu valoare de patrimoniu. Totul a început prin adoptarea în anul 2001 a legislației privind retrocedarea în natură a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist din România. Cum era firesc, legea a deschis calea retrocedării patrimoniului mobil și imobil deținut de muzee din întreaga țară. Acest lucru înseamnă că dacă bunul de patrimoniu confiscat abuziv în perioada 1945-1989 mai există, actualul deținător trebuie să îl predea fostului proprietar sau urmașilor acestuia. Acest principiu contribuie la realizarea unei reparații morale și legale în egală măsură, pentru nedreptățile suferite în timpul regimului comunist de numeroși români. Totuși, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist, România a adoptat principiul restitutio in integrum, fără o analiză de situații posibile în care proprietarii de drept să poată demonstra capacitatea ulterioară de restaurare, de întreținere și, după caz, de refuncționalizare a acestor imobile. În situația operelor de artă, lucrurile sînt mai simple, deoarece aici totul se reduce la interesul proprietarului de a-l menține în circuitul public de vizitare sau de a-l retrage în intimitatea spațiului domestic, pentru propria delectare. Multe puteau fi deja recuperate pentru uzul public, deoarece proprietarii lor și-au arătat mai mereu disponibilitatea de a le vinde statului, de multe ori la prețuri sub cele ale pieței, însă acesta le-a închis ușa în nas de fiecare dată. Atitudinea arogantă a guvernării este tributară unei gîndiri greșite care-l demonizează pe proprietar pentru îndrăzneala de a-și cere înapoi ceea ce i-a aparținut dintotdeauna. Mulți nu au posibilitatea să-și întrețină bunul recuperat, motiv pentru care el trebuie să sufere, să se chinuie și să vadă cum clădirea îi cade în cap. Multe picturi dispar din circuitul muzeelor și sînt vîndute unor colecționari care nu doresc prea multă publicitate. În toate aceste cazuri, statul nu înțelege că se răzbună, de fapt, pe noi toți. 

Dragoș Neamu este expert muzeal. Secretar general al Rețelei Naționale a Muzeelor din România.

Foto: Ema Cojocaru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.