Din tinereţea mea comunistă, am păstrat în memorie două îndemnuri populare, aparent în opoziţie, dar, de fapt, perfect complementare: „La muncă, nu la-ntins mîna!“ şi „Munca în exces duce la deces.“ Ce e drept, la vremea aceea, banii trebuiau cîştigaţi din muncă, orice fel de muncă, pentru care nu era obligatoriu să fii pregătit în vreun fel, dar era musai să fii salariatul statului, altfel riscai să fii declarat parazit şi să... na, că nu mai ştiu ce trebuia să păţeşti. Şi, pentru că înţelepciunea populară orală decretase că excesul în muncă poate fi fatal, era normal să ne menajăm, făcînd în aşa fel încît salariul, primit sub formă de sume mai mult simbolice, să curgă chenzinal, indiferent de efortul – îndeobşte minim – depus.

Recent, mi-a atras atenţia cineva că, în vremea aceea, propaganda oficială folosea termenul muncă, în timp ce noi, oamenii neoficiali, spuneam că ne ducem la serviciu sau eventual la lucru; în schimb, astăzi, toată lumea spune merg la muncă sau merg la treabă. Recunosc că este o simplă observaţie directă, neverificată statistic, care, însă, susţinută de o sumară analiză etimologică, poate da seama despre o diferenţă şi o schimbare profundă de perspectivă. Aşadar, majoritatea dicţionarelor limbii române consemnează: „munca“ (din slavul monka) înseamnă activitate, strădanie, dar şi calvar, canon, caznă, chin, durere, încercare, pătimire, schingiuire, suferinţă, tortură; „treaba“ (din slavul treba) înseamnă deprindere, nevoie, obişnuinţă, ispravă, dar şi strădanie, efort; „serviciu“ (din latinescul servitium) înseamnă funcţie, post, slujbă, dar şi ajutor, folos; „lucru“ (din latinescul lucrum) înseamnă obiect, materie, unealtă, meşteşug, dar şi faptă. Rezultă, de aici, că munca este percepută ca o activitate grea şi obligatoriu neplăcută, iar treaba ţine mai mult de rutină, ceea ce nu implică un efort mai mic. Spre deosebire de acestea, serviciul păstrează sensul pozitiv al utilităţii, iar lucrul – fie el la cîmp, la fabrică sau la computer – nu numai că nu este perceput ca suferinţă, dar presupune, într-un fel sau altul, un cîştig. De aici decurge constatarea simplă că în comunism, în ciuda faptului că efortul şi chinul erau impuse, oamenii le percepeau ca demersuri folositoare, în timp ce astăzi, neplăcerea muncii este asumată şi exprimată ca atare. Ar mai fi ceva de şoptit la finele excursului etimologic... nu cred că există vreun termen pentru „muncă“ în limba dacilor, cel puţin nu în atestările cunoscute pînă azi.

*

Profit de o scurtă vacanţă la ţară ca să studiez satul de munte, copleşit de muncile de vară. Toată lumea geme sub povara fînului şi a animalelor, despre care toţi povestesc pe lung, în jur de 30 de minute, de fiecare dată cînd îi întîlneşti pe uliţă. În gospodărie sau la cîmp, sprijiniţi în coasă sau în furcă, punînd jos, în mijlocul uliţei, găleata cu uruială pe care tocmai o cărau la grajdul din sus sau găleata plină de lapte proaspăt muls, pe care tocmai o cărau la casa din jos, bătrînii nu ostenesc să-şi laude avutul, care include mai întotdeauna şi copiii aflaţi în Italia. Totul este comparat cu prestaţiile şi posesiile vecinilor. De la înălţimea prispei pe beci, de pe băncuţa de la stradă, din podul grajdului, ochii privesc şi urechile ascultă, ştiu tot ce s-a întîmplat sub văzul lor, sau ce au auzit că s-a întîmplat pe uliţa vecină.

Destul de des – în medie, cam o dată pe săptămînă – se adună cu toţii să mai inaugureze o troiţă, un pod (pe care maşinile circulă încă de anul trecut) sau pietruirea unui şanţ: staţie de amplificare în drum, pentru discursurile oficiale, muzica populară înregistrată de la emisiunea Tezaur folcloric, bere la 2 litri şi napolitane donate de magazinul sătesc. Te întrebi cînd au timp de toate, căci vacile trebuie mulse de două ori pe zi, porcii şi păsările trebuie hrănite, fînul trebuie cosit, transportat şi căpiţit, fructele culese şi florile de la stradă udate, să crească şi să le admire toţi vecinii. Nu mai spun că cele mai căutate flori în sat sînt trandafirii japonezi, orhideele (sic!) şi, în general, orice nu poate supravieţui afară, în clima de munte.

În luna august, satul e invadat la propriu de copiii veniţi din Italia la bunici, ca să fie puşi la muncă. Acolo, la italieni, nu fac decît şcoală; or, cînd se vor întoarce cu toţii definitiv acasă, copiii trebuie să fie deja bine crescuţi, adică să fie pregătiţi să se priceapă la toate. Am ocazia să observ copiii satului în paralel cu ai migranţilor. Primii, care par mai săraci şi mai prost îmbrăcaţi, îşi petrec timpul (în totalitate liber) pe uliţă, ronţăind în permanenţă ceva şi lăsînd pe jos, în urma lor, ambalaje multicolore de biscuiţi şi pufuleţi. Aceşti copii, care oricum nu citesc, nu fac sport, nu au cinema sau teatru la îndemînă, pierd la propriu două luni bune de viaţă în fiecare an, umblînd teleleu prin sat, mai rupînd cîte o floare de la gardul vecinei, mai aruncînd cu o piatră după un cîine al nimănui – la vîrsta cea mai potrivită pentru orice fel de învăţare.

În schimb, copiii trimişi în ţară ca să fie puşi la muncă, cei care aduc, cară, curăţă, hrănesc păsările, caută şi adună ouăle, fug la doctor să citească în ce zi va veni în sat săptămîna asta, culeg şi curăţă zaravaturile şi pregătesc salata, se duc la moşu’ să vadă cum se mai simte, că e singur azi şi poate are nevoie să îi mai cumpere cîte ceva – aceşti copii fac mişcare şi efort fizic, chiar dacă nu fac sport, învaţă să asume responsabilităţi zilnice şi să se achite de ele conştiincios, experimentează grija pentru celălalt, mai slab, mai fragil, mai bătrîn, învaţă respectul pentru hrana muncită şi ascultarea faţă de adult. Inutil să menţionez că tot aceşti copii sînt trimişi seara în casă, să mai înveţe, să mai citească sau chiar să completeze formulare pentru Poştă sau cereri către Primărie.

Cred, aşadar, că, departe de a-i infirmiza, „asuprirea“ copiilor de către familie, trimiţîndu-i la ţară, este poate cea mai potrivită şi mai complexă soluţie educativă, promisiunea de inserare corectă socio-profesională de mai tîrziu; pe scurt, face parte dintre bunele tradiţii care trebuie păstrate. Chiar cred.

Ioana Popescu este etnolog. 

*

Dacă luăm fiecare angajat în parte, fiecare este gata să afirme că idealurile lui sînt munca susţinută şi eficientă, dar şi să evoce motive raţionale de a se comporta într-un mod deviant. Nevoia de a găsi motive arată că angajatul trece prin anumite conflicte moral interioare şi nu se lasă dirijat de propria-i natură, cum rezultă din teoria mentalistă. La nivel naţional, existenţa variaţiilor dintre întreprinderi este o dovadă empirică împotriva existenţei unei mentalităţi naţionale, înţeleasă ca dat genetic. Interpretarea regulilor de către angajaţi are puterea de a devia valorile asociate muncii. Ele forţează managerii să modifice regulile, astfel încît acestea să corespundă mai bine practicilor şi pentru ca un stadiu de echilibru să fie atins; ei se distanţează astfel de valorile de origine. Negocierea este dublă: o negociere între diferitele categorii de personal (tipic între manageri şi angajaţi) şi o negociere între valori (idealul) şi practică (realitatea). 

Monica Heintz  Etica muncii la românii de azi

Foto: L. Muntean