„Consider M J C ca fiind o ediţie definitivă. Poate că Mateiu ne este diametral opus, dar nu ne este deloc străin. Bastardul lui Caragiale este bastardul nostru, bastardul unei lumi mărunte. Aşa vedea el lucrurile“, scrie Ion Iovan pe coperta recentului volum apărut la Editura Polirom. Demersul său, împrietenirea atît de specială care se poate naşte între un scriitor şi un personaj pe care îl recreează, combinaţia de realitate şi ficţiune m-a cucerit încă de la Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan (Editura Curtea Veche, 2008). Răbdarea mi s-a părut un element-cheie în acest demers, iar interviul de acum nu este altceva decît o invitaţie de a citi M J C
 
 
Cînd am citit Ultimele însemnări ale lui Mateiu…, unul dintre lucrurile la care m-am gîndit a fost legat de răbdarea cu care v-aţi împrietenit cu acest personaj, de felul atît de veridic şi de spectaculos în care aţi intrat în pielea şi în mintea lui. De unde a pornit povestea şi fascinaţia pentru Mateiu Caragiale? 
 
Un prozator e condamnat la răbdare. Răbdare în noima ei de stăruinţă. Mai ales cînd îşi centrează naraţiunea pe un personaj real. Nu se intră lesne în pielea altuia, cu atît mai puţin în pielea unui gînditor. În cazul apropierii mele de ultimul Caragiale, lucrurile nu au fost totuşi deosebit de anevoioase. Şi asta nu fiindcă aş fi avut multe afinităţi cu el, ci fiindcă Mateiu e un erou lipsit de apărare, nu are platoşă proprie. Povestea însemnărilor lui intime este cunoscută – acestea au dispărut cu desăvîrşire. În atare condiţii, autorul Crailor de Curtea Veche devenise nebulos, ba chiar indigest. Critica a avut rolul ei în diminuarea adevăratei firi a progeniturii concepute „natural“ de marele Ion Luca. Direct spus, pentru a proteja faima Dramaturgului, comentatorii l-au judecat strîmb pe bastard, i-au cenzurat jurnalul, i-au aneantizat notele olografe. 
 
Ce-a rămas la suprafaţă după misteriosul rapt din 1940 de la Fundaţia Regală? Doar frînturi din texte atribuite, şi acelea copiate cu ochi rău şi infidel; a rămas un facies indistinct, un contur orb, pregătit pentru morala publică. Astfel că a trebuit să făuresc un chip animat, să dau viaţă înceţoşatului M J C. După însăşi spusa lui: „Viaţa e confecţionată din întîmplări şi neîntîmplări, ca un roman; de aceea romancierul e un dumnezeu – fabrică o lume şi se impune cu ea. Cîteodată lucrează chiar mai bine decît demiurgul originar, foloseşte mai puţin seria, mai cu bun simţ, mai cu stil“. Asta nu se face în şapte zile. Cere timp. Răbdare.
 
Ce motivaţii am avut pentru a-l „răbda“ pe Mateiu? În primul rînd, virtutea lui de a nu fi o aşchie a lui Ion Luca. În nici o privinţă. Era cu totul din alt lemn. Ai nevoie, desigur, de un buiandrug zdravăn la casă, de un frust Caragiale, dar frontonul cu intarsiile lui exotice dă farmecul unei locuinţe. Să afumi o esenţă nobilă pentru a-i tăinui fibra „reacţionară“, sevele acide, lucirile ponegritoare? Fiindcă spre asta năzuiau autorităţile profesorale, spre neutralizarea vocii rebele din spatele scrisului. Care se adăuga dandysmului şi morgii lui Mateiu, ipostaze stînjenitoare pentru criticul român, de la Perpessicius la Călinescu. M-a atras apoi faptul că avea curajul de a fi subiectiv, extrem de subiectiv. În general, e sinistru să te manifeşti neapărat „corect“, să te aliniezi. Subiectivitatea creatorilor e totdeauna mai valoroasă decît cuminţenia cvasi-generală. Şi, nu în ultimul rînd, m-a sedus obsesia lui pentru stil. Stil în scriitură, în viaţă. 
 
Între timp nu doar că nu v-aţi plictisit de el, dar aţi publicat recent volumul M J C. Cum a fost să vă mai petreceţi încă alţi cîţiva ani buni în preajma lui? 
 
Am scris relativ repede, legat, jurnalul apocrif apărut în 2008, care era urmat de un Index şi un Epistolar. Textul înregistra ultimul an din existenţa lui Mateiu. Altul fusese însă planul iniţial, conform căruia trebuia să acopăr întreaga lui viaţă. N-am avut răbdare şi am publicat Însemnările separat. Simţeam însă dezechilibrul compoziţiei, lipsa contragreutăţii. În plus, nu mă plictisisem cîtuşi de puţin de fascinantul specimen, de tînărul Mateiu mai ales, aşa că m-am înhămat la trecerea în revistă şi a celorlalţi ani ai biografiei lui, începînd de la naştere. De data aceasta beneficiam de două corpusuri inspiratoare: scrisorile junelui către singurul său Amic şi înseşi paginile Istoriei românilor. Primele – autentice, total neprefăcute, savuroase; celelalte – enunţuri patriotice, mai mult sau mai puţin dubioase. Le-am tocat cu satisfacţie şi răbdare. A ieşit un mănunchi bun de pagini, bun pentru exordiul ce urmăream. Pus în capul volumului, în el se împletesc trăirile epistolare ale personajului meu cu poveştile didactice ale românimii dintre cei doi Carol. Pe de o parte înfrigurarea dezmoştenitului Caragiale, aflat în căutarea „pontului“ salvator, oscilînd între amorurile din Cişmigiu şi cele din Tiergarten-ul berlinez, pe de alta defilarea istoriei băştinaşe. Căreia Mateiu îi pipăie breşele posibile, aflat mereu în tabăra pierzătoare. Printre vechii conservatori. Aproape că i-am simţit fizic dorinţa de a întoarce mersul lucrurilor: „Nimic mai bun decît o lume aşezată, nedornică să ţină pasul cu graba vulgară şi stricătoare. Cu moda votului popular! Aşa piere politica înaltă, nu mai avem azi oameni de talia boierului Carp. Mi-e greu să respir fără semeţia lui; aerul democratic poartă duhori, mirosuri de inşi cărora nu le pasă de nasul tău. L-aş aduce pe nobilul Marghiloman să-i zboare pe toţi. Sau pe urmaşul Argetoyanilor – da, aş vrea să-l văd pe Conu’ Costică operînd în parlamentul parveniţilor, liberalilor, malformaţilor cu mîna lui de hirurg“. 
 
O să vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi documentat pentru aceste cărţi. Cît timp i-aţi acordat şi cînd aţi simţit că aveţi suficient material pentru o o nouă poveste? 
 
O lume pentru Mateiu înseamnă o bună bucată de Românie. Politică şi literară. Am avut deci nevoie de oarece documentare. La care n-am ajuns greu – biblioteca mea de hîrtie e plină de cărţi asupra obsedantului interbelic, cărora li se adaugă cele de pe rafturile Internetului de ultimă babilonie. La drept vorbind, nu m-a stresat nici un gol de informaţie. Fiindcă era departe de mine gîndul de a întocmi un text scrupulos, girat de manuale sulimenite. Istoria oficială stă lungită în naraţiunea mea ca o cadînă în haremul literaturii. Supusă pohtei. La fel documentele, scrisorile, citatele chiar – în ele există destule mediaţii, tălmăciri, întrupări în spiritul lor. Am lucrat cu uneltele beletristicii, nu ale instrucţiunii publice. M-a contaminat, pînă la urmă, insolitul Mateiu. Cel mai greu mi-a fost să-i adopt convingerile tranşant conservatoare – eu, carevasăzică liberal, a trebuit să beştelesc întreaga dinastie a Brătienilor, „călăii boierimii de spiţă şi vulgarizatorii politicii în România“, nu-i aşa? Pînă la urmă, uitîndu-mă peste deşertul actual de stil şi eleganţă, privind mitocănia de-afară, am ajuns să-mi preţuiesc pielea împrumutată, patina conservatoare. 
 
Întorcîndu-mă la tema răbdării, trebuie să spun că, deşi sînt doisprezece ani de la Un dandy român şi şapte de la Ultimele însemnări, nu am parcurs perioadele dintre „cărţile cu Mateiu“ gîndind continuări. Publicînd acum M J C o fac în ideea de ediţie definitivă. O „definitivă“ sui-generis, dat fiind că am amplificat de trei ori primul volum şi am reţinut din al doilea doar paginile de jurnal, revăzut şi acela pe ici, pe colo. Elaborarea a durat o iarnă, iarna trecută. 
 
M-am întins totuşi peste un deceniu cu umbra lui Mateiu alături. Suficient pentru a-mi da seama că, pe el, răbdarea într-adevăr îl impregnase: şi-a repudiat pînă la sfîrşit banala obîrşie, vieţuind sub flamura conţilor Karabetz; şi-a urmărit tenace gîndul de a avea propriul domeniu seniorial; a perseverat în obţinerea rangurilor şi decoraţiilor, care, alături de înfăţişarea neabătut elegantă, „constituie atribute esenţiale ale existenţei“. Şi a aşteptat zeci de ani să-şi consume atuul final, căsătoria cu o femeie de neam, însoţind-o apoi peste un deceniu în speranţa că, azi-mîine, o va moşteni. Devenind astfel bogat şi liber, putînd să-şi egaleze şi în privinţa asta tatăl – care izbutise, prin moartea Momuloaiei, să emigreze în Berlinul „loviturilor sublime“. 
 
Au fost situaţii în care să fi simţit că ştiţi atîtea lucruri despre Mateiu, care au crescut şi s-au amestecat în ficţiune, încît să nu mai aveţi răbdare cu el? 
 
În final, pot spune că ştiu totul despre al meu Mathieu Jean Caragiale. Lucrurile îndeobşte cunoscute, autentice sau nu, au cantonat în materia vulcanică a fabulaţiei, integrîndu-se lavei. Aşa se nasc rocile reliefului pe care trăim, citim, scriem. Undeva, sub masa lor, materia dospeşte, eruptivul se acumulează. Trebuie doar să ai răbdare la poalele vulcanului.  
 
a consemnat Ana Maria SANDU