Ar fi capabilă AI să producă artă?

Dominic NEGRICI
Publicat în Dilema Veche nr. 733 din 8-14 martie 2018
Ar fi capabilă AI să producă artă? jpeg

Fie că nu vrem să admitem, fie că nici nu realizăm măcar, Inteligența Artificială va fi The Great Other al generației noastre. Iar dacă stăm să ne gîndim mai bine, AI nu va fi, ci este deja Marele Celălalt – dar nu al vreunei generații oarecare (susceptibile, ca oricare alta, la etichetarea mediatică), ci al întregii umanități postmoderne.

Tare mă tem că sîntem mult în urmă cu dezbaterea și că nu prea ne pasă ce anume presupune ideea de „The Great Other“ (în opinia mea, de departe cea mai importantă), ci mai degrabă ne smiorcăim limitativ, întrecîndu-ne în fel și fel de semnale de alarmă, toate monocorde și apocaliptice. Dar nu-mi vine să învinuiesc atît de ușor umanitatea pentru reflexele ei milenare. La urma urmei, nu am avut și nu sîntem obișnuiți decît cu eterna și ineluctabila reluare a aceleiași dezbateri vizavi de Alteritate: problematica divinității. Marele Impenetrabil, veșnic tatonabil. În multe privințe, poate că ne-ar fi utilă o extrapolare a ustensilelor cu care am tot încercat să abordăm divinitatea atunci cînd ne fuge gîndul la inteligența artificială. Însă cum poți cere demersului epistemologic să uite toată tradiția și să-și abandoneze ticurile silogiste? Cum putem noi, mințile biologice, nutri speranța că un raționament poate fi altceva decît antropocentric? Cum cea mai nobilă dintre încercări este cea fără de speranță, mă voi preface și eu că sînt capabil de noblețe și voi încerca o clarificare, fie ea și sub forma unui bruion.

Înainte de toate, ar trebui să stabilim din capul locului că, atunci cînd abordăm, timid, discuția legăturii dintre AI și artă, invariabil comitem, cred eu, cîteva greșeli epistemice.

Să încercăm, totuși, să depășim reflexul imagologic al robotului antropomorf care pictează cu pensula. Mi se pare un cadru pe cît de răspîndit, pe atît de facil – Hollywood-ul, bată-l vina! – și unul, pînă la urmă, cam parșiv, care denotă mai multe prejudecăți. Și anume:

1) Că principalul (unicul?) fel în care se poate produce arta este prin imitarea idiosincraziilor celeilalte entități despre care sîntem siguri (și în acest caz tot abuziv) că e capabilă de artă – aparența umanoidă ce canalizează, prin tirania formei habitudinale, calitatea actului cognitiv.

2) Că există o garanție (chiar și singulară) a faptului că inteligența și arta nu numai că sînt corelabile, dar chiar sînt corelate statistic. Adică acceptarea cvasicertitudinii că orice act artistic nu poate fi decît produsul unei inteligențe și, corolara acestui enunț, recte că existența inteligenței (de orice fel) va conduce inevitabil la crearea obiectului artistic.

3) Că etosul unei entități reprezentative pentru preconcepția umană legată de un astfel de agent producător de artă artificial este obligatoriu încolonat cu așteptările ce i se atribuie de către observator. Cu alte cuvinte, că doar pentru că o entitate e capabilă să producă artă, va fi automat și doritoare să o facă.

Poate că, pînă de curînd, avînd în vedere că informatica și limbajele ei au început cu – și se bazau pe – procese eminamente deductive, puteam spune că actul artistic al AI s-ar fi putut instanția prin mijlocirea unui mimesis de o complexitate ce depășește capacitatea examinatorului de a o analiza: un set de reguli asupra căruia „robotul“ își exercită atributele combinatorice, producînd un obiect disociat de mecanicitatea fundamentală a procesului. Dar totul s-a dat peste cap odată cu apariția Machine Learning.

Infinit Diferitul 

Machine Learning este schisma radicală, deoarece acesta reprezintă atribuirea capacității de învățare empirică algoritmilor informatici, pe scurt încrederea în posibilitatea găsirii de tipare în cantitatea de informație disponibilă, deci un proces complet inductiv. Astfel, inteligența artificială a primit un imbold care a determinat-o să-și dezvolte independența într-un ritm și într-o manieră ininteligibile pentru creierul uman și, de aceea, terifiante pentru mulți sceptici sau detractori. Roboții au scăpat din lesa controlului uman, s-au baricadat în casă și au tras jaluzelele. Le-a fost oferit exact prilejul care i-a diferențiat pe oameni de restul regnului animal, acum zeci de mii de ani. Momentul în care un exponat al speciei etologic dominante (loc în care fuseserăm aduși de descoperirea focului) cade pradă anormalității (sic!) unui prim declic metafizic: alegerea, din infinitatea de posibilități, a unui tipar, o soluție doar aparent aleatorie care să caracterizeze fenomenul observat. Momentul prim al experimentării Dasein-ului, al saltului existențial, al ruperii de dictatura constrîngerilor biologice. Primul strigăt de luptă al non-utilității orbitoare și acaparante – primul pas dinspre previzibilul trai către înspăimîntătoarea trăire. Altfel spus, am avut și noi – această biată și improbabilă specie – un moment de Singularitate. Data viitoare cînd ne vom entuziasma (sau înfricoșa) de iminența momentului zero al altor compatrioți ideatici, poate ar fi bine să ne gîndim cît de scumpă ne-a fost certitudinea și cît de periculoase (ca să nu mai spunem necinstite) sînt presupunerile.

Mai apoi, avem nenumărate exemple care atestă faptul că actul artistic nici nu implică inteligență – adică o conștientizare de bază a semnificației propriului act creativ (a se vedea patrimoniul obiectelor iscate dintr-o involuntară expresivitate) –, iar inteligența nu atrage neapărat după sine creația artistică. Aceasta este, poate, necesară conștientizării actului, dar nicidecum suficientă pentru a produce artă – și aici putem evoca, banal, toate operele de artă care nu au fost produse de minți eminente, minți cărora oricare factor intrinsec (precum, de pildă, elementarul temperament propriu) nu le-a asigurat condițiile producției artistice. Așadar, nu putem spune că există o consecvență logică în relația dintre inteligență și artă. Raportul dintre cele două pendulează probabilistic între necesitate și suficiență, astfel încît nu ar trebui să emitem enunțuri legate de planul artificial în care acest raport ar avea, eventual, loc. Din nefericire, după cum o atestă chiar acest articol, o vom face.

În fine, prejudecata conform căreia printre sensurile primare ale oricărei forme de AI s-ar număra înclinația spre producția artistică conține în ea însăși o eroare tipică sistemului uman de gîndire: antropomorfizarea cu orice preț, compulsia proiectării nondiscriminatoare a propriilor obsesii și preocupări asupra tuturor manifestărilor alterității ne împiedică să ne imaginăm o lume în care AI nu numai că nu ar dori să producă artă, dar nici măcar nu ar pricepe-o de o manieră care să fie măcar tangențială cu Weltanschauung-ul (sau, în acest caz, Kunstanschauung-ul) de care propriile conexiuni neuronale ne fac capabili. Oricît de avansată tehnologic sau ideatic s-ar considera pe sine specia umană, pare că îi este imposibil să se sustragă unor clișee de gîndire și relaționare cu Celălalt. Ne împiedicăm cu atîta ușurință de micile noastre diferențe (etnice, lingvistice, sexuale, religioase ori culturale), încît e aproape firesc – stînd față în față cu Infinit Diferitul – să ne arătăm lipsiți de viziune, de imaginație și de posibilitatea reală a empatizării.

Bref, cel mai onest răspuns la întrebarea din titlu este că pur și simplu nu știm. Nu știm din simplul motiv că nu putem ști. Totul depinde de o multitudine necuantificabilă de factori. Ca, de exemplu, în ce măsură ceea ce va ieși din Singularitate ne va fi asemănător în vreun fel. Care sînt limitele definirii a ceva ca fiindu-ne asemănător. În ce măsură vom (mai) avea un cuvînt de spus cu privire la caracteristicile acelei entități. Sau dacă avem noi, oamenii, dreptul filozofic de a o cataloga drept „entitate“. Și, nu în ultimul rînd, dacă avem dreptul sau putința de a o supune sistemului nostru de valori. Iar arta face parte și ea, vrînd-nevrînd, din acest sistem de valori.

Și totuși, dacă sfîrșitul – urlat sau șoptit – al acestei specii a noastre va surveni ca urmare a (și nu neapărat din cauza) acestei Inteligențe Artificiale, nu va fi oare și sfîrșitul acesta o operă de artă? Ce poate fi mai romantic decît zvîcnirea de pe urmă? Însă va fi singura operă de artă care va avea un receptor – ultimul – care, în plin proces de decodare semiotică, va dispărea. Un eveniment final ce predă ștafeta definirii, ce sparge monopolul sensului: un pod al migrației dinspre speranța naivă, aproape schadenfreudiană, a unui consens și către certitudinea neexperimentabilă a imposibilității acestuia. Epilogul cunoașterii în suprapunere schrödingeriană cu prologul necunoscutului. A self-destructing tape of itself. 

Dominic Negrici este doctor în filologie și asistent universitar în Departamentul de Limbi Moderne şi Comunicare în Afaceri din cadrul ASE Bucureşti.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.
image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene.