Fie că nu vrem să admitem, fie că nici nu realizăm măcar, Inteligența Artificială va fi The Great Other al generației noastre. Iar dacă stăm să ne gîndim mai bine, AI nu va fi, ci este deja Marele Celălalt – dar nu al vreunei generații oarecare (susceptibile, ca oricare alta, la etichetarea mediatică), ci al întregii umanități postmoderne.

Tare mă tem că sîntem mult în urmă cu dezbaterea și că nu prea ne pasă ce anume presupune ideea de „The Great Other“ (în opinia mea, de departe cea mai importantă), ci mai degrabă ne smiorcăim limitativ, întrecîndu-ne în fel și fel de semnale de alarmă, toate monocorde și apocaliptice. Dar nu-mi vine să învinuiesc atît de ușor umanitatea pentru reflexele ei milenare. La urma urmei, nu am avut și nu sîntem obișnuiți decît cu eterna și ineluctabila reluare a aceleiași dezbateri vizavi de Alteritate: problematica divinității. Marele Impenetrabil, veșnic tatonabil. În multe privințe, poate că ne-ar fi utilă o extrapolare a ustensilelor cu care am tot încercat să abordăm divinitatea atunci cînd ne fuge gîndul la inteligența artificială. Însă cum poți cere demersului epistemologic să uite toată tradiția și să-și abandoneze ticurile silogiste? Cum putem noi, mințile biologice, nutri speranța că un raționament poate fi altceva decît antropocentric? Cum cea mai nobilă dintre încercări este cea fără de speranță, mă voi preface și eu că sînt capabil de noblețe și voi încerca o clarificare, fie ea și sub forma unui bruion.

Înainte de toate, ar trebui să stabilim din capul locului că, atunci cînd abordăm, timid, discuția legăturii dintre AI și artă, invariabil comitem, cred eu, cîteva greșeli epistemice.

Să încercăm, totuși, să depășim reflexul imagologic al robotului antropomorf care pictează cu pensula. Mi se pare un cadru pe cît de răspîndit, pe atît de facil – Hollywood-ul, bată-l vina! – și unul, pînă la urmă, cam parșiv, care denotă mai multe prejudecăți. Și anume:

1) Că principalul (unicul?) fel în care se poate produce arta este prin imitarea idiosincraziilor celeilalte entități despre care sîntem siguri (și în acest caz tot abuziv) că e capabilă de artă – aparența umanoidă ce canalizează, prin tirania formei habitudinale, calitatea actului cognitiv.

2) Că există o garanție (chiar și singulară) a faptului că inteligența și arta nu numai că sînt corelabile, dar chiar sînt corelate statistic. Adică acceptarea cvasicertitudinii că orice act artistic nu poate fi decît produsul unei inteligențe și, corolara acestui enunț, recte că existența inteligenței (de orice fel) va conduce inevitabil la crearea obiectului artistic.

3) Că etosul unei entități reprezentative pentru preconcepția umană legată de un astfel de agent producător de artă artificial este obligatoriu încolonat cu așteptările ce i se atribuie de către observator. Cu alte cuvinte, că doar pentru că o entitate e capabilă să producă artă, va fi automat și doritoare să o facă.

Poate că, pînă de curînd, avînd în vedere că informatica și limbajele ei au început cu – și se bazau pe – procese eminamente deductive, puteam spune că actul artistic al AI s-ar fi putut instanția prin mijlocirea unui mimesis de o complexitate ce depășește capacitatea examinatorului de a o analiza: un set de reguli asupra căruia „robotul“ își exercită atributele combinatorice, producînd un obiect disociat de mecanicitatea fundamentală a procesului. Dar totul s-a dat peste cap odată cu apariția Machine Learning.

Infinit Diferitul 

Machine Learning este schisma radicală, deoarece acesta reprezintă atribuirea capacității de învățare empirică algoritmilor informatici, pe scurt încrederea în posibilitatea găsirii de tipare în cantitatea de informație disponibilă, deci un proces complet inductiv. Astfel, inteligența artificială a primit un imbold care a determinat-o să-și dezvolte independența într-un ritm și într-o manieră ininteligibile pentru creierul uman și, de aceea, terifiante pentru mulți sceptici sau detractori. Roboții au scăpat din lesa controlului uman, s-au baricadat în casă și au tras jaluzelele. Le-a fost oferit exact prilejul care i-a diferențiat pe oameni de restul regnului animal, acum zeci de mii de ani. Momentul în care un exponat al speciei etologic dominante (loc în care fuseserăm aduși de descoperirea focului) cade pradă anormalității (sic!) unui prim declic metafizic: alegerea, din infinitatea de posibilități, a unui tipar, o soluție doar aparent aleatorie care să caracterizeze fenomenul observat. Momentul prim al experimentării Dasein-ului, al saltului existențial, al ruperii de dictatura constrîngerilor biologice. Primul strigăt de luptă al non-utilității orbitoare și acaparante – primul pas dinspre previzibilul trai către înspăimîntătoarea trăire. Altfel spus, am avut și noi – această biată și improbabilă specie – un moment de Singularitate. Data viitoare cînd ne vom entuziasma (sau înfricoșa) de iminența momentului zero al altor compatrioți ideatici, poate ar fi bine să ne gîndim cît de scumpă ne-a fost certitudinea și cît de periculoase (ca să nu mai spunem necinstite) sînt presupunerile.

Mai apoi, avem nenumărate exemple care atestă faptul că actul artistic nici nu implică inteligență – adică o conștientizare de bază a semnificației propriului act creativ (a se vedea patrimoniul obiectelor iscate dintr-o involuntară expresivitate) –, iar inteligența nu atrage neapărat după sine creația artistică. Aceasta este, poate, necesară conștientizării actului, dar nicidecum suficientă pentru a produce artă – și aici putem evoca, banal, toate operele de artă care nu au fost produse de minți eminente, minți cărora oricare factor intrinsec (precum, de pildă, elementarul temperament propriu) nu le-a asigurat condițiile producției artistice. Așadar, nu putem spune că există o consecvență logică în relația dintre inteligență și artă. Raportul dintre cele două pendulează probabilistic între necesitate și suficiență, astfel încît nu ar trebui să emitem enunțuri legate de planul artificial în care acest raport ar avea, eventual, loc. Din nefericire, după cum o atestă chiar acest articol, o vom face.

În fine, prejudecata conform căreia printre sensurile primare ale oricărei forme de AI s-ar număra înclinația spre producția artistică conține în ea însăși o eroare tipică sistemului uman de gîndire: antropomorfizarea cu orice preț, compulsia proiectării nondiscriminatoare a propriilor obsesii și preocupări asupra tuturor manifestărilor alterității ne împiedică să ne imaginăm o lume în care AI nu numai că nu ar dori să producă artă, dar nici măcar nu ar pricepe-o de o manieră care să fie măcar tangențială cu Weltanschauung-ul (sau, în acest caz, Kunstanschauung-ul) de care propriile conexiuni neuronale ne fac capabili. Oricît de avansată tehnologic sau ideatic s-ar considera pe sine specia umană, pare că îi este imposibil să se sustragă unor clișee de gîndire și relaționare cu Celălalt. Ne împiedicăm cu atîta ușurință de micile noastre diferențe (etnice, lingvistice, sexuale, religioase ori culturale), încît e aproape firesc – stînd față în față cu Infinit Diferitul – să ne arătăm lipsiți de viziune, de imaginație și de posibilitatea reală a empatizării.

Bref, cel mai onest răspuns la întrebarea din titlu este că pur și simplu nu știm. Nu știm din simplul motiv că nu putem ști. Totul depinde de o multitudine necuantificabilă de factori. Ca, de exemplu, în ce măsură ceea ce va ieși din Singularitate ne va fi asemănător în vreun fel. Care sînt limitele definirii a ceva ca fiindu-ne asemănător. În ce măsură vom (mai) avea un cuvînt de spus cu privire la caracteristicile acelei entități. Sau dacă avem noi, oamenii, dreptul filozofic de a o cataloga drept „entitate“. Și, nu în ultimul rînd, dacă avem dreptul sau putința de a o supune sistemului nostru de valori. Iar arta face parte și ea, vrînd-nevrînd, din acest sistem de valori.

Și totuși, dacă sfîrșitul – urlat sau șoptit – al acestei specii a noastre va surveni ca urmare a (și nu neapărat din cauza) acestei Inteligențe Artificiale, nu va fi oare și sfîrșitul acesta o operă de artă? Ce poate fi mai romantic decît zvîcnirea de pe urmă? Însă va fi singura operă de artă care va avea un receptor – ultimul – care, în plin proces de decodare semiotică, va dispărea. Un eveniment final ce predă ștafeta definirii, ce sparge monopolul sensului: un pod al migrației dinspre speranța naivă, aproape schadenfreudiană, a unui consens și către certitudinea neexperimentabilă a imposibilității acestuia. Epilogul cunoașterii în suprapunere schrödingeriană cu prologul necunoscutului. A self-destructing tape of itself. 

Dominic Negrici este doctor în filologie și asistent universitar în Departamentul de Limbi Moderne şi Comunicare în Afaceri din cadrul ASE Bucureşti.

Foto: flickr