Element al creației divine, prezentă încă de la facerea lumii – „Și pămîntul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adîncului și Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor“ (Facerea, 1,2) –, Apa, fără de care nu poate exista viață pe pămînt, rămîne o Taină. Potrivit Genezei biblice, din apa primordială a fost creat chiar și Cerul: „Și așa a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape… A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit apele cele de sub tărie, de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu Cer“ (Facerea 1, 6-8). De aici și expresia „tăria cerului“, ale cărei tîlcuiri biblice sînt, în general, ignorate. Cum tematica Apei este deosebit de vastă – un labirint în care te poți lesne rătăci –, vom aminti doar două aspecte biblice, Apa vieții și Apa vie, care, prin conotația lor ecologică și spirituală, pot rezona vibrant cu realitatea zilelor noastre. Cînd Adam și Eva au fost alungați din Paradis, ei au pierdut accesul la două resurse esențiale: Copacul vieții și Apa vieții (Northrop Frye, Marele cod. Biblia și literatura, 1999). În descrierea Paradisului, la începutul Bibliei (Facerea 2,9), imagistica grădinii Raiului se raportează la arbori și apă. Este vorba de pomul vieții și cunoștinței binelui și răului, și apele unui rîu (sau ale unei fîn-tîni) simbolizînd Apa vieții.

Din perspectiva omului contemporan (tot mai acut confruntat cu poluarea apelor terestre și oceanice) și, simplificînd, desigur, contextele, s-ar putea spune că izgonirea lui Adam și a Evei din Paradis prefigurează profetic începutul unei lungi crize ecologice privind regimul apelor și al pădurilor. În loc de Apa vieții care hrănește și regenerează, oamenii vor trebui să se mulțumească cu o apă tot mai poluată, riscînd să devină apă moartă, improprie vieții. Cît privește Pomul vieții, acesta va deveni, de-a lungul istoriei, un simplu arbore supus tuturor dăunătorilor și defrișărilor furibunde. -Northrop -Frye nu uită, totuși, să menționeze că, la sfîrșitul Bibliei (așadar, în context apocaliptic), tocmai Arborele și Apa vieții sînt restaurate pentru umanitatea răscumpărată (Apocalipsa 22, 1-2). Despre restaurarea mesianică vorbesc și viziunile profetului Ezechiel (încă din 592-570 î.Hr.). Odată cu construcția unui nou Ierusalim, rezidirea unui nou templu și restaurarea în el a cultului divin, de sub pragul templului va începe să curgă o apă și „toată vietatea care mișună acolo pe unde va trece rîul, va trăi. Pește va fi foarte mult și apele din Marea Moartă se vor face sănătoase“ (Ezechiel 47,9). Dătătoare de viață și vindecătoare, apele ce izvorăsc din templu materializează chiar Apa vieții. Apocalipsa, care este și ea o carte profetică, ne asigură că „un fluviu de apă vie va țîșni din Templul eshatologic“ (Apoc. 22,1-2). Poate că n-ar fi rău să medităm la aceste profeții.

Deosebit de apa care întreține viața (Apa vieții), tradiția iudeo-creștină vorbește și despre o altfel de apă, „apa cea vie“, cu semnificație spirituală. În context ritual, ea se leagă de ritualul Botezului. Unul dintre cele mai vechi texte creștine, Didahe sau „Învățătura celor 12 apostoli“ (scriere din secolul II e.n., conținînd prescripții celtice și rugăciuni), recomandă: „În legătură cu botezul, botezați în numele Tatălui, Fiului și al Sf. Duh, în apă vie“. Picturile din catacombe aduc numeroase mărturii despre legătura dintre apele pline cu pește viu și apa de Botez.

În context teologic, Apa vie este, în Vechiul Testament, un simbol al lui Dumnezeu ca izvor al vieții. Singurul autor care prezintă expresia „Apă vie“ în Noul Testament este evanghelistul Ioan, relatînd convorbirea lui Hristos cu femeia samarineancă, la fîntîna lui Iacob. Mirată că Hristos a îndrăznit să-i ceară apă (iudeii se aflau în controversă cu samarinenii, din cauza tipului de cult religios practicat), Iisus îi răspunde: „Dacă ai fi cunoscut… Cine este Cel care-ți zice «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut de la el și ți-ar fi dat apă vie“ (In, 4-10). Apa cea vie pe care o dă Hristos este, în acest context, învățătura Evangheliilor. Ea este o „apă spirituală“ care conduce la viața veșnică. Iisus adaugă: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac“, căci ea „se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică“ (In 4,14). O altă latură a semnificației spirituale pe care o are Apa cea vie este evidențiată de cuvintele lui Hristos adresate mulțimilor la templu: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, rîuri de apă vie vor curge din inima (pîntecele) lui. Iar aceasta a zis-o – precizează evanghelistul Ioan – despre Duhul pe care aveau să-l primească cei ce cred în El“ (In. 7, 38-39).

Versetele evanghelice se referă aici la apa vie ca simbol al Duhului Sfînt. Apa vie este și o apă vorbitoare, cum o atestă un text celebru al creștinătății timpurii, „Odele lui Solomon“, o colecție de imnuri liturigice din secolele I-II, redactate în nordul Siriei. Odele sînt, de fapt, o poezie mistică, plină de înfiorări melodice ale făpturii ce laudă unirea dintre om și Dumnezeu: „Și ape grăitoare mi au atins buzele / De la fîntîna bunătății Domnului… Și am băut și m am amețit / De apele cele vii și nemuritoare… Și m am întors către Cel înalt“ (Odele lui Solomon, Editura Anastasia, 2003).

Limbajul apelor este o realitate poetică, magică și teofanică. „Răcoros și limpede este cîntul rîului. Apele care susură învață păsările și oamenii să cînte, să vorbească, să spună că există o continuitate între vorbirea apei și rostirea omenească.“ (Gaston Bachelard, Apa și visele, Editura Univers, 1995) Trebuie să-i dăm dreptate lui Gaston Bachelard, care studia imaginația poetică în raporturile sale cu elementele, atunci cînd afirma că „Apa este obiectul uneia dintre cele mai importante valorizări ale gîndirii omenești: valorizarea purității“. 

Silvia Chițimia este dr. în etnologie și scriitoare.

Foto: Ioana Epure