Antrenor sau terapeut?

Dorin-Liviu BÎTFOI
Publicat în Dilema Veche nr. 211 din 1 Mar 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Pentru a şti ce să alegem între coaching şi terapie (ori dacă e cazul s-o facem), ar fi util să aproximăm mai întîi despre ce e vorba în fiecare caz. Şi mă întreb cît de populare sau măcar cunoscute sînt coaching-ul şi psihoterapiile în cercurile business-ului autohton, în mediile culturale sau printre persoanele care şi-ar putea dori să urmeze o terapie, dacă ar şti că există aşa ceva. Nu se poate nega că psihanaliza, de pildă, se află în plină evoluţie - dacă ar fi să amintesc doar marca de prestigiu a organizării în toamna acestui an, la Bucureşti, a Congresului Internaţional "Provocările psihanalizei în secolul XXI: A gîndi ura şi violenţa" (30 octombrie - 1 noiembrie), eveniment care mobilizează mai toate organizaţiile autohtone de psihanaliză, fie ele profesionale sau culturale. Dar mă tem că nici coaching-ul, nici psihoterapiile în ansamblu, dincolo de unele succese "pe ramuri", nu s-au fixat în conştiinţa publicului larg ori a intelectualilor, ca modalităţi de interpretare şi de transformare a realităţii. Ce motivează totuşi opunerea celor doi termeni - aici şi acum? Presupun că accelerata dezvoltare din ultimii ani a coaching-ului, mult mai recentă, dar şi mai vivace decît cea a psihoterapiilor. Iar aceasta decontînd interesul şi interesele mediilor de afaceri, îndeosebi pe cele ale marilor corporaţii prezente în România. Discutăm astăzi despre "dezvoltare vocaţională", despre "consiliere pentru a obţine succesul în viaţă şi afaceri", despre "parteneriatul pentru performanţă" dintre coach şi client. Se subliniază, pentru a capta specificul acestei filozofii şi tehnici, că un coach îţi este un aliat, adică în acelaşi timp mentor, manager, antrenor şi consilier, ori că metoda sintetizează tot ce e mai bun în psihologie, management, dezvoltare personală şi sport de performanţă. Coach-ul nu te învaţă, ci te inspiră la a-ţi afla propriile răspunsuri şi resurse. Îţi formulează întrebările cu semnificaţie personală şi te instigă la sinceritate faţă de tine însuţi. Te ajută să discerni ce scopuri poţi atinge şi pe ce căi. Se insistă frecvent asupra faptului că relaţia cu un coach e un dialog care ia forma particulară a personalităţii clientului, dincolo de orice reţetă mai generală. Din acest punct de vedere, coaching-ul se deosebeşte de simpla consiliere, oricît de nuanţată şi de competentă ar fi aceasta. Se deosebeşte totodată de terapie, pentru că urmăreşte performarea într-un cadru totuşi de normalitate psihică (pe cînd terapia tratează cu disfuncţiile psihice). Coaching-ul nu trebuie confundat nici cu training-ul, chiar dacă ambele activităţi aparţin culturii organizaţionale şi au resorturi şi finalităţi economice. Multe indicaţii ale coaching-ului sînt totodată (chiar prin filiaţie) deziderate ale psihoterapiilor de diferite orientări, cu deosebire ale celei psihanalitice, neîndoielnic cea mai profundă şi mai radicală dintre toate. Mutatis mutandis, vorbim în psihanaliză despre o "alianţă terapeutică" sau despre aproximarea profilului unic al analizandului în procesele analizei. Pe de altă parte, este clar că psihanaliza nu se pronunţă tranşant cu privire la distincţia dintre boală şi normalitate psihică (ultimul termen fiind, oricum, dificil de definit şi chiar inoportun), ci e interesată de psihismul uman în genere, de gradualitatea şi dialectica proceselor, de psihodinamica transformărilor. Aşadar, principalele atuuri ale coaching-ului par a fi fost dintotdeauna caracteristice terapiei psihanalitice - şi încă într-un mod originar. De ce s-a dezvoltat totuşi coaching-ul, astfel încît a ajuns să concureze (oare?) psihanaliza şi alte terapii? Dincolo de considerentele practice (pentru că da, într-adevăr, psihanaliza presupune un consum incomparabil mai mare decît coaching-ul, cel puţin în termeni de timp şi de bani), există şi un context istoric care ne poate da o idee în alegerea pe care am face-o azi. Psihanaliza este o terapie non-directivă, dar care de-a lungul vremii a nutrit multe influenţe contrare. Vorbim despre iluzia intervenţionismului benefic în parcursul analitic, iluzia "eficientizării" analizei sau a abrevierii ei într-o "tehnologie a succesului"; despre tentaţia ieşirii analistului din neutralitatea sa binevoitoare şi, vai, cît de pasivă (în fapt, o pasivitate numai aparentă, fantasmele de omnipotenţă, defensele proprii şi gîndirea magică jucînd prea adesea un rol neclar în generarea unor atari idei reformiste). Probabil că speciile cele mai viguroase din acest punct de vedere au înflorit pe sol american. Înainte de a le reclama ca simple "rezistenţe la psihanaliză", să citim totuşi sub etichetă faptul că ele concordă perfect cu importanta tradiţie filozofică locală şi cu o mentalitate orientată spre eficienţă şi rentabilitate - şi exemplificăm aici nu doar prin coaching, ci şi prin comportamentalism, literatură motivaţională ş.a.m.d. Această configuraţie culturală a ieşit la lumină poate cel mai bine pe scena unor conflicte. Ea a înlesnit debarcarea psihanalizei în Statele Unite, dar a alimentat şi suspiciunile lui Freud (hîrşit de inerţiile Lumii Vechi) faţă de o mult prea călduroasă primire (care poate exprima, nu-i aşa, o intenţie diferită, o ignorare de facto a naturii psihanalizei şi a mutaţiilor pe care le implică). Nu întîmplătoare au fost şi unele critici aduse psihiatriei americane pentru faptul de a fi beneficiat decisiv de programele guvernamentale de cercetare şi dezvoltare prin care a fost standardizată evaluarea recruţilor din ultima conflagraţie mondială şi ulterior. Dar poate că "exemplul-şcoală" al neînţelegerii despre care vorbim îl reprezintă disputa din anii ’50 dintre Herbert Marcuse şi Erich Fromm, ultimul raliat culturalismului american reprezentat la vîrf de Karen Horney şi de Harry Stack Sullivan. În esenţă, criticile lui Marcuse vizau "revizionismul neofreudian", prin care desemna abandonarea clasicului ideal terapeutic de întărire a unui Eu supus cerinţelor Sinelui pulsional şi totodată celor ale Supraeului normativ (care se reverberează instituţional şi social), susţinîndu-se în schimb, blasfemie!, o repliere faţă de realitatea culturală şi socială - altfel spus, capitularea Eului înaintea imperativelor Supraeului. Ne-am putea întreba astăzi: în slujba cui se află, de fapt, coach-ul meu - a mea sau a instituţiei? N-aş dori să simplific sau să schematizez excesiv lucrurile, pentru că activitatea de coaching presupune, incontestabil, un aviz de bună intenţie şi un coeficient de dezvoltare personală. Dar o întrebare filozofică nu poate fi evitată, pornind de la nivelul macrosocietăţii: este coaching-ul alienant pe fond, este individul constrîns să se conformeze unui Supraeu socio-economic? Căci putem aprecia insistenta delimitare a coaching-ului de activităţile de consiliere sau de training-urile profesionale şi ca pe o denegare, ca pe o camuflare prea evidentă a unei continuităţi de natură. Idealul mai mult sau mai puţin asumat al coach-ului este de a fi non-directiv (de a nu da sfaturi sau indicaţii, de a nu prescrie, de a-şi conduce clientul către adevăratele sale scopuri şi interese - care pot fi, evident, doar foarte personale), dar întrebarea este: pînă unde? - pentru că un coach (e mai clar dacă traducem: un antrenor?) îi va spune clientului său "verde în faţă" că acesta nu e sincer faţă de sine însuşi (după cum scria cineva cu un fior masochist), îl va conduce către scopurile "realizabile" şi doar pe căile "adecvate" etc. Întrebarea de mai sus ar putea fi formulată şi astfel: îmi doresc să fiu adaptat social şi/sau vocaţional sau voi încerca să aflu cauzele profunde care îmi provoacă o insatisfacţie reflectată, printre altele, şi social, vocaţional, dar poate şi situaţional, sentimental, afectiv, existenţial etc.? Este cert că, spre deosebire de psihanaliză, care este o terapie cauzală, coaching-ul e o modalitate de interacţiune ce urmăreşte foarte puţin cauzele disconfortului psihic (sau ale caracterului neperformant), ci promovează preponderent şi ca ultim scop modele (chiar dacă individualizate) de comportament social. E mult? E puţin? Este în orice caz substituţia unei terapii - o soluţie care îşi poate dovedi utilitatea în general, pentru că e suportivă, dar şi în particular, în cazul unei vieţi trepidante şi fragmentate, pentru că încurajează investiţiile pe termen scurt şi nu foarte costisitoare. Să spunem că, în măsura în care cineva şi-ar asigura astfel un grad sporit de confort social, nu ar avea de ce se plînge. Coaching-ul nu-i va rezolva, bineînţeles, problemele de profunzime, dar îi va rezerva relativ mai multă libertate în anumite privinţe (posibil cu costuri într-alte privinţe). Va crea motivaţii pentru succesul profesional şi, cine ştie, dacă va dori mai mult, persoana respectivă va putea să investească mai departe într-o terapie.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.