Tăcerea „se lasă“, „se așterne“, „se înstăpînește“. Uneori e „grea“, alteori „de aur“. Întotdeauna „se învață“, cîteodată „se rupe“.

Copil de Război Rece fiind, știu binișor cum e cu tăcerea celor guvernați. Am auzit-o în totalitarism, în tranziție, o aud și-n România asta nouă care se înalță, ca o buruiană, pe unde-și găsește culoar. S a schimbat mult textura tăcerii noastre. Înainte era grea, ca o pîclă sulfuroasă cu care ne acoperea „sistemul“. Știam că ne intoxică, știam precis. Astăzi tăcerea e de obicei incoloră, inodoră și vine din decizii personale. Ne intoxică stealthy, ca monoxidul de carbon; nici nu băgăm de seamă, în zarva asta necontenită, cît de mult tăcem.

Am dat acum vreo trei ani peste un personaj fabulos, jurnaliștii i-au zis ba „coșmarul dictatorilor“, ba „un Machiavelli al non-violenței“, ba „Clausewitz-ul protestului pașnic“. Îl cheamă -Gene Sharp și, din cei 89 ani pe care-i are, 59 și i-a petrecut studiind mișcările de rezistență împotriva totalitarismelor de tot felul. Manualul lui de protest – From Dictatorship to Democracy – inventariază 198 de metode de „acțiune non-violentă“ și e probabil cea mai influentă carte despre care n-ați auzit niciodată. Au folosit-o, în primii ani după declararea independenței, lituanienii, estonienii și letonii (ministrul lituanian al Apărării de-atunci ar fi spus că „mai degrabă am această carte decît o armă nucleară“). Apoi, în protestele lor antiguvernamentale, au folosit-o sîrbii și ucrainenii, apoi georgienii, în „revoluția trandafirilor“, și, mai aproape de noi, egiptenii. Ba chiar și-n țări vestice au prins ideile lui Sharp: un documentar despre teoriile lui, How to start a revolution, a ajuns filmul neoficial al mișcării Occupy.

Ce spune Sharp, în esență, e că orice putere se sprijină, în mod fundamental, pe obediența subiecților ei – pe care o induce, o păstrează și o recompensează prin sisteme remarcabil de eficiente – și că, atunci cînd oamenii ies din obediență, întregul mecanism își pierde accelerat puterea. Sună de bun-simț; ce a făcut însă Sharp e că a studiat sistematic sursele puterii – și a cartografiat tacticile prin care atotputerniciile de tot felul pot fi anihilate pașnic. Noi nu trăim sub dictatură, desigur. Dar și la noi tot despre obediență e de multe ori vorba – sau măcar despre un soi de acceptare deznădăjduită, resemnată, mută, a lucrurilor care ne supără. Uite, de pildă, o întrebare simplă: cum s-a făcut totuși că una dintre camerele Parlamentului a ajuns să fie condusă de un condamnat penal – și că asta nu mai scandalizează întreaga națiune? Sau că evaluarea miniștrilor din cabinetul Grindeanu a fost făcută de un om cu trei dosare penale – acuzat, printre altele, că a primit sacoșe de bani în cimitir? Sau, mai nou, că un ministru presat de premierul Tudose să demisioneze pe motive de suspiciuni de abuz în serviciu (care „ne creează probleme cu Bruxelles-ul“) e păstrat în guvern, de același Tudose, pe post de consilier de stat? Răspunsul simplu e că „nu le pasă“. Răspunsul complex e că nu-i obligăm noi cum se cuvine să le pese.

Obrăznicia și abuzul se cultivă în timp, iar tăcerile noastre – fie ele izvorîte din frică, din dezgust, din indiferență, din deznădejde – sînt un îngrășămînt grozav. Eu cred că am pierdut atîta teritoriu pentru că am tăcut prea mult – cu mine în frunte. N-am fost atenți, n-am anticipat consecințele, n-am știut ce anume și cum anume să facem, ne-a fost lehamite și, mai ales, nici noi n-am crezut că putem. Ne-am pierdut, cumva – sau poate nici n-am apucat să ni-l cultivăm – acel atribut esențial al cetățeanului de care orice putere politică sfîrșește prin a se teme: capacitatea de a ne indigna și de a acționa în consecință. Nu ne-am prins că e o bătălie de centimetri și că, puse cap la cap, indignările înăbușite și tăcerile prin care ne-am protejat nervii dau putere celor care sînt, tehnic vorbind, în serviciul nostru.

Problema cu tăcerile e că-ți iau din puteri, din „a putea“. Și vine o zi în care te uiți la teritoriul pierdut și te-apucă depresia. Uiți că, pînă la urmă, tot printr-o o bătălie de centimetri – și prin inteligență tactică – poți recîștiga ce-ai pierdut. Și nu e vorba doar despre a protesta în stradă, deși protestul ajută (nu există miting notabil cantitativ, în ultimii ani, de care guvernarea să nu fi ținut cont într-un fel sau altul – să nu uităm asta). Nu, nu despre ieșitul în piețe e vorba – asta e soluția extremă. E vorba despre acel „standing your -ground“, cum se spune în engleză, în fiecare zi – despre a rămîne pe pozițiile care-ți sînt familiare, pe care le poți controla, sau despre gesturile mici făcute pentru lucruri de care îți pasă de-adevăratelea. Iată un exemplu recent: split TVA. Comunitatea de business s-a opus săptămîni în șir cu toate armele din dotare – a dat comunicate, a făcut conferințe de presă, a inițiat petiții, a dat exemple de eșecuri din alte țări, a explicat impactul măsurii pe înțelesul tuturor. Rezultatul? Guvernul a făcut deja cîțiva pași înapoi și e foarte puțin probabil ca split TVA să fie implementat în formula inițială. Asta nu înseamnă că războiul cu split TVA a fost deja cîștigat, înseamnă, însă, că cei cu decizia în mînă au fost obligați să le pese.

Centimetrii de care avem nevoie sînt peste tot în jurul nostru – cum zice Al Pacino, motivațional, în Any Given Sunday. Și nu mă gîndesc doar la OUG 13 ori la split TVA, blockbusterele anului pe tema felului nesocotit în care ne e administrată țara. Mă preocupă mai degrabă lucrurile simple, indignările punctuale, contrareacțiile eficiente, cele în care să-mi pot permite să investesc timp și energie. Mă gîndesc, de pildă, la încăpățînarea de a-mi cere la ghișeu, tenace, dreptul care mi-a fost refuzat, în loc să las de la mine, la reclamația pe care o pot face la CNA atunci cînd văd că a fost încălcată legea, la scrisoarea pe care-o pot trimite parlamentarului care mă reprezintă, la mica donație lunară pentru o publicație care face jurnalism quality, la voluntariatul pentru o cauză care mi-e dragă.

Antităcerea are, cred, un milion de sinonime – iar protestul de stradă e doar unul dintre ele. Vestea bună e că fiecare și poate alege cum să nu tacă. Dacă am antităcea fiecare doar de trei ori pe an, am fi al naibii de greu de ignorat, cred. Gîndiți-vă un pic. Să zicem că sînt un milion de oameni care aleg să nu mai tacă în 2018 – fiecare cum vrea. Am aduna, astfel, trei milioane de antităceri – trei milioane de gesturi mici, de corecții palpabile, făcute cu scopul explicit de a reseta relația dintre cei care guvernează și cei care sînt guvernați. Care-ar fi riscul? Să ne simțim cu toții, peste 12 luni, la fel de deznădăjduiți, de neputincioși și de fără speranță cum ne simțim azi? 

Mona Dîrțu este jurnalist. Scrie, săptămînal, la Monday Memo – un newsletter de news & current affairs pentru oameni ocupați – și colaborează cu proiectul Superscrieri.

Foto: Andrei Ivan