Andreas și bibliotecile școlare

Publicat în Dilema Veche nr. 817 din 17-23 octombrie 2019
Andreas și bibliotecile școlare jpeg

E nevoie de o lege a bibliotecilor care să oblige fiecare școală să comande anual cele mai bune cărți pentru copii, nu cinci, nu zece, ci măcar o sută. Asta ca să încep cu sfîrșitul. Și e nevoie de biblioteci, cu post de bibliotecar, în fiecare loc unde învață copii. Și e nevoie de profesori care să-și mute unele ore-n bibliotecă, fiindcă cititul se învață, iar dacă acasă nu e posibil, măcar între pereții unde-ți petreci doisprezece ani din viață să se poată. Și mai e nevoie, de data asta prin programa școlară, de o oră de lectură obligatorie pe săptămînă. Pe coridor, în curte, pe bănci sau pe podea, în bibliotecă poate, dar să fie măcar șaizeci de minute de citit în liniște, fără discuții, fără rezumate, fără caracterizări de personaje și explicări de titluri, fără momentele subiectului și genuri epice/lirice disecate pînă la absurd, ci numai de dragul subiectului. În cărți se poate locui de-adevăratelea, doar să nu fii constrâns să le deschizi împotriva voinței tale. Între coperte se poate găsi bucuria, dar și adevărul, și enigma, și minunea indescriptibilă despre care vorbește Borges cînd imaginează universul ca o bibliotecă. Poți fi tu norocosul care găsește pe rafturi o carte infinită sau cel care descoperă că în timpul nopții literele se desprind și se amestecă în mod misterios, așa cum își închipuia personajul din „Aleph“.

Pe unele pagini rămîi pentru totdeauna, căci ele sînt parte din destinațiile de care aveai nevoie în viață. Că incredibil de mulți copii din țara noastră nu ajung la ele e întristător și inacceptabil. Dacă avem în vedere rezultatele variilor barometre culturale, sîntem pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. Doar 2% din populația adultă cumpără și citește mai mult de zece cărți pe an. Ei bine, cum de ajung cîțiva oameni în interiorul culturii, cum de urmăresc ei noile apariții editoriale, cum de se orientează sub avalanșa lor mi se pare a fi marea enigmă. Căci nici o altă țară europeană nu-și educă mai precar cultural copiii decît noi.

La finele liceului, absolvenții nu știu literatură română contemporană, cei mai mulți n-ar putea să spună nici măcar un nume de scriitor în viață. Majoritatea cred că nu există scriitoare, asta pentru că toți autorii ceruți la bacalaureat sînt bărbați. Nu cunosc nici literatură universală, cei mai mulți n-au habar de marea cultură a lumii. N au citit nici măcar un scriitor străin relevant. Nu știu nici muzică, nici fotografie, nici film, nici teatru. N-au intrat niciodată într-un muzeu, se feresc de librării, nu merg la conferințe, la concerte. Și-atunci nu putem decît să ne întrebăm: la ce mai e bună școala? Cu ce se ocupă școala de fapt? Are în vedere educația reală sau rulează în gol un model absurd care nu duce decît într-o fundătură? Răspunde cineva de viața viitoare a copiilor pe care sistemul se preface că-i educă?

Ei bine, gîndul acesta la fundătură, la un drum care se termină brusc, însă nu în ceva dezirabil, ci în derizoriu și lipsă de șansă, m-a făcut acum cîțiva ani să încep primele Biblioteci Melior. Fundația pe care o înregistrasem încă din 2014 și care numără numai două persoane derulase în cel mai mare secret mai multe proiecte sociale, sprijinise cazuri medicale, însă fără prea mari puteri, mai curînd idealist și din nevoia acută de-a interveni într-o situație sau alta. Aduceam cu o linguriță plină pe sfert din cele multe care, dacă ar interveni într-un incendiu, cum spunea Amos Oz, l-ar putea stinge. O linguriță clătinătoare dintr-un Ordin al Lingurițelor care, am descoperit cu timpul, nu e de abur, ci, pe ici, pe colo, în multe locuri din țară, prin oameni incredibili, un fel de anticorpi sociali, se precizează cînd nu te aștepți și vindecă în mod neașteptat cîte o rană.

Gîndul primei biblioteci a venit într un 1 decembrie, cînd patrioții de ocazie sărbătoresc ziua națională, iar niște copii coboară-n sat, unde e școala, tocmai din spatele muntelui, printr-o pădure cu lupi, ca să vadă un scriitor. N-au mai văzut niciodată. În casele lor, cei mai mulți n-au nici măcar o carte. Telefoanele mobile nu lipsesc, nici tabletele, căci acelea vin de la frații mai mari sau de la părinții plecați, majoritatea, în străinătate. Profesoara de engleză m-a impresionat cu micul ei cabinet amenajat în două decenii de predat în localitatea din miezul munților, ultima de pe acea vale. M au uimit și copiii care au intrat dezinvolt în atelierul de joacă și imaginație pentru care venisem și care s-au bucurat nespus de cărțile primite în dar. Despre cum au reacționat ceilalți profesori ai școlii care n-au catadicsit să se arate în ziua lor liberă la un așa eveniment inutil, despre cum au „executat-o“ pe colega lor căreia i apăruse numele într-un articol din ziarul local, despre cum aproape au alungat-o din localitate, ca „vinitură ce era“, am scris pe larg pe pagina Melior. Primarul a continuat cu o a doua „execuție“ și, cînd a aflat că Melior vrea să doneze cîteva sute de cărți în ideea de-a le oferi copiilor o mică bibliotecă a școlii, s-a simțit atît de ofensat încît a construit în cîteva luni o clădire care urma să fie… Biblioteca sătească. Să vadă ea profesoara, cu scriitoarea ei cu tot, cine face ceva pentru oamenii locului.

Ei bine, fără acest neverosimil scenariu de Dogville, n-aș fi bănuit că în mileniul trei, într-o țară din Uniunea Europeană, în majoritatea covîrșitoare a școlilor, copiii nu au nici un fel de cărți. Prima și probabil cea mai răspîndită situație e că nu mai există deloc bibliotecă. A doua variantă e că există, numără mii de volume, însă deteriorate, cu titluri irelevante, multe folosite de propaganda comunistă. Și mai e și cazul în care spațiul există, dar cu lacătul pus, căci a dispărut postul de bibliotecar. Excepțiile sînt, firește, acele școli în care oamenii sfințesc locul, se fac proiecte, se modernizează spații, se mișcă lucruri.

Zilele acestea am comandat 550 de cărți, superbe, cele mai frumoase de pe piață, ca de obicei, pentru cea de-a zecea Bibliotecă Melior. Nu-mi vine să cred că am reușit în cîțiva ani să donăm cîteva mii de cărți, că au fost oameni care ne-au sprijinit – inclusiv editori care ne-au ajutat prin reduceri –, că avem și cîțiva donatori. Unul dintre ei, Andreas, trăiește în străinătate și nu are nici o legătură cu România. Cînd i-am scris ca să-i mulțumesc, mi-a spus că nu i nevoie, el o face pentru copii, căci numai cărțile îi duc pe aceștia departe. În plus, n-o să uite niciodată cum, în copilăria sa vest-europeană, a venit la școală un scriitor și-a povestit despre ultima sa carte scrisă-n urma unei călătorii în Australia, cu aborigeni, cu canguri, cu o lume incredibilă. N-avea să uite niciodată acea întîlnire.

De la acest detaliu biografic din altă cultură la ajutorul dat Fundației Melior, drumul e întortocheat, lung, aproape inex-plicabil. Oare de ce se gîndește tocmai necunoscutul Andreas la viitorul copiilor români? De ce nu se gîndesc cei desemnați să o facă, de la politicieni agramați care calcă educația-n picioare la primari pentru care nu e nevoie de cărți în comunitate, la părinți care le cumpără tot felul de gadget-uri copiilor, nu și ceva tipărit, și pînă la oameni obișnuiți care-au eliminat de ani buni din sufragerii locul acela unde-ar trebui să se găsească măcar un raft cu două-trei volume? Și-atunci nu e nevoie acută de o lege a bibliotecilor care să oblige fiecare școală să comande în fiecare an cele mai bune cărți pentru copii? Asta ca să ajungem, în fine, la un adevărat început. 

Ioana Nicolaie este membru fondator al Fundației Melior și scriitoare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.