„Am refuzat să desființez satele“ – interviu cu arhitectul Șerban STURDZA

Publicat în Dilema Veche nr. 748 din 21-27 iunie 2018
„Am refuzat să desființez satele“ – interviu cu arhitectul Șerban STURDZA jpeg

În 1974, Nicolae Ceaușescu a inițiat un program denumit „sistematizare“, care prevedea urbanizarea forțată a spațiului rural, în vederea ștergerii diferențelor dintre sate și orașe. Departe de a fi un beneficiu, sistematizarea a distrus sute de sate, fără a ține seama de tradiții sau de vreo etică a urbanismului, dezvoltînd și o serie de probleme sociale. Cum se alegeau satele care trebuiau desființate și ce puteai face, ca arhitect, cînd ți se repartiza un sat pe care trebuia să-l supui sistematizării? Arhitectul Șerban Sturdza a fost printre cei care s-au opus acestor practici. Cum se putea refuza sarcina trasată de partid, dar și cum a afectat acest program societatea românească în ansamblu – urmele sînt vizibile și azi – sînt doar cîteva dintre întrebările pe care i le-am adresat. 

Erați în România în perioada proiectului „sistematizării“?

Locuiam, de vreo 30 de ani, în Timișoara. Eram acolo și din motive politice, dar și pentru că eram legat de acel loc, unde pot spune că am reușit să-mi fac profesia cu plăcere și cu dedicație. În acea perioadă ceaușistă lucram într-un Atelier care se ocupa de domeniul social-cultural – asta însemna construirea de școli și spitale. Eram acolo pentru că refuzasem să fac blocuri, fiind convins că un arhitect nu trebuia să facă așa ceva. Am refuzat și n am pățit nimic, dar m-au mutat disciplinar la acest Atelier. După un timp am fost avansat și am condus Atelierul de Urbanism al Orașului (în paranteză fie spus, Bucureștiul nu are, nici în prezent, un asemenea departament) care se ocupa, printre altele, și de satele din Banat. Într-o zi, a venit un ordin de la Ceaușescu care spunea că trebuie desființate satele. Fiecare arhitect – și erau mulți – era obligat să desființeze două sau trei sate.

Dar ce însemna, practic, pentru un arhitect să desființeze sate?

Trebuia să faci un studiu în care prezentai situația actuală prin cifre. Cîți oameni locuiau acolo, ce lucrau, ce școală aveau, cît teren agricol etc. Și apoi trebuia să dovedești că acel sat nu era viabil, conform unor baremuri – concluzia studiului urmînd să arate că satul respectiv trebuie desființat, iar populația strămutată. Toată treaba se făcea nominal – fiecare arhitect avea repartizat un anumit sat.

Dar eu, încă o dată, am refuzat să particip la așa ceva. Țin minte că mi s-au dat trei sate, la granița cu sîrbii, pe care trebuia să le declar neviabile. Inițial mi s-a refuzat refuzul și atunci m-am încăpățînat, realizînd un studiu care dovedea exact contrariul a ceea ce se aștepta. Adică demonstram că satul respectiv nu trebuie desființat. Culmea a făcut ca studiul acela să fie acceptat.

Cum a fost posibil?

Totul era la grămadă, lumea era înfricoșată, dar eu, care eram mai atașat de sate decît înfricoșat de ce putea să mi se întîmple, eram chitit să nu accept. Nici nu-mi trebuia mie vreun calcul, pentru că era clar că nu ai cum să desființezi o comunitate decît dacă, practic, ai niște motive solide. Ceea ce nu era cazul, în Banat existînd pămînt fertil și oameni muncitori – era deci o chestiune stupidă. Chiar dacă satele erau mici, ele aveau viață și funcționau foarte bine.

Am refuzat, așadar, să mă supun și, cum conduceam întreg Atelierul, mi-am dat seama și cum puteam stopa mai departe cererile partidului de a desființa alte sate. Inutil să spun că nici un om de acolo nu era de acord cu așa ceva, pentru că mai toți aveau rude la sat. Așa că m-am hotărît să fac lucrurile de mîntuială, cît se poate de prost. Toate memoriile, toate planurile erau incomplete, greșite și stupide. Le făceam înadins așa, în speranța că va îngreuna politica. Iar șmecheria asta chiar a ținut, pînă a picat regimul.

Cum arată azi un asemenea loc, un sat care a trecut prin sistematizare?

Mă gîndesc la un sat aflat la vreo 50 de kilometri de Iași, care nu mai e sat în sensul adevărat al cuvîntului, Ceuașescu a făcut acolo vreo opt blocuri. Oamenii s au urbanizat, în sensul că nu mai lucrează pămîntul, ci caută de lucru la Iași, unde nu prea găsesc, așa că vegetează. Este unul dintre multele locuri unde numărul oamenilor asistați a crescut.

Este vorba despre o derivă care decurge din incapacitatea de a te adapta unor situații. Oamenii nu își mai lucrează pămîntul, preferă să fie paznici sau, dacă au plecat în străinătate, la muncă, atunci cînd se întorc preferă să-și cumpere o mașină și să facă pe taximetriștii ilegali, între Iași și sat. Te întrebi dacă sînt sau nu fericiți, mulțumiți cu sine. Există acest sistem întreținut – de a nu dori mai mult decît ce poți realiza cu minimum de efort și problema multora din asemenea locuri e cum să facă rost de două beri pe zi și să stea la televizor în restul timpului.

Sistematizarea a afectat patrimoniul?

Aici este o discuție mai amplă și trebuie spus că sînt niște confuzii legate de patrimoniu care trebuie clarificate. În primul rînd, în România, patrimoniul înseamnă, din punct de vedere politic, biserici, cetăți, castele și cîteva instituții, dar nu a atins categoria caselor particulare, decît foarte rar. Patrimoniul are niște ierarhii și din punctul de vedere al percepției, dar și din perspectiva întreținerii. Patrimoniul statului, de exemplu, e mai bine îngrijit ca patrimoniul particular – o casă de patrimoniu particulară nefiind ajutată de stat. Vorbind despre patrimoniu, în altă ordine de idei, toată lumea știe cîte monumente istorice există în țară, dar nimeni nu le-a văzut pe toate în ultimii doi ani, ca să aibă o idee despre starea lor actuală, să știe unde anume trebuie direcționați banii pentru întreținerea lor. Să nu uităm că atunci cînd a venit cultul mozaic la București ca să se intereseze cîte sinagogi mai sînt active în România, nimeni n-a știut să răspundă. Pe scurt, lumea, în prezent, nici nu știe ce are, darămite ce a avut. Așadar, întrebarea despre patrimoniu este vagă și pot să vă răspund doar că este extrem de interpretabilă. De exemplu, în România, la ora actuală, tratamentul de restaurare a unei clădiri de patrimoniu este deseori unul fals. Sînt nenumărate cazuri în București unde, pe baza unui consens, se stabilește că e mai economică demolarea unei case monument și refacerea ei „indentic“ decît recondiționarea ei. Dar, prin această practică, nu faci decît să minți. Pentru că faci, de fapt, o pastișă care nu are nici o valoare, deși în scripte o treci ca fiind o valoare de patrimoniu.

Am înțeles că dimensiunea acestei probleme este una gravă și sper să o dezbatem, pe larg, într-un interviu viitor. Revenind însă la sistematizare, ca un soi de concluzie, ce urmărea, totuși, Ceaușescu prin desființarea satelor?

Era o chestiune de control. Pe de o parte, se dorea controlul populației, pe de alta, controlul productivității. Pentru că de multe ori recolta de pe cîmp nu se mai recolta doar prin CAP-uri, iar oamenii furau, miliția trebuia să pîndească. Țăranii și-au dat seama și au format drumuri laterale – așa s-au născut niște principii de apărare, trebuia să faci un spațiu controlat pe toate marginile, în cel mai bun caz puneai case pe ambele părți, ca să nu mai existe alte drumuri pe care localnicii să poată circula.

În ceea ce privește productivitatea, în afara faptului că o canalizare pentru 200 de oameni strămutați la bloc era mai eficientă decît pentru un sat în care oamenii locuiau împrăștiat, foarte mulți erau nevoiți să își părăsească pămîntul și să muncească în fabrici și uzine. Să producă, adică, doar pentru stat, care avea astfel siguranța că fiecare cetățean era activ și productiv.

Îmi aduc aminte, vorbind despre controlul productivității, că atunci cînd lucram la Institut nu aveam voie să folosim lemnul și fierul. Pentru asta trebuiau aprobări speciale și doar dacă atingeai anumite baremuri. Nu aveai voie, de exemplu, să faci un gard de fier. Sau un lambriu – cuvîntul însuși nu avea voie să apară în documentație, fiind considerat ceva inutil și burghez, un moft. Așa că, în documentație, scriai „protecție pentru zid“ și demonstrai că avea o utilitate. Sau, cum proiectam, la vremea respectivă, clădiri spitalicești, la un moment dat am proiectat o clădire care, ulterior, a -luat și un premiu de arhitectură. Însă ferestrele le-am făcut cu împărțituri – inițial, proiectul a fost refuzat pe motiv că e consumat prea mult lemn. Am cerut doctorului, în tema de proiectare, să specifice că e necesar ca ferestrele să aibă acele împărțituri, pentru că pacienții, copiii în special, sparg geamurile și e mai economic să spargă unul mic decît unul mare. Și așa au acceptat. Dar astea erau micile chichițe prin care puteai păcăli, puțin, sistemul.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.