Nea Nelu, adună matale coșurile astea, nu mai au oamenii pe unde să treacă“, se adresa o casieriță agentului de pază, un bătrînel simpatic, de la magazinul de la colț, rebranduit acum de un lanț de supermarket-uri care au împînzit Bucureștiul. Agentul s-a conformat și a ordonat coșurile lăsate alandala de către clienți, eliberînd culoarul din fața caselor de marcat. Cu altă ocazie, l-am observat pe Nea Nelu aranjînd marfa în rafturi împreună cu un alt angajat al supermarket-ului. Întîmplarea mi-a stîrnit curiozitatea: este vorba despre o obligație de serviciu sau despre altceva?, mă întrebam eu. Așa s-a născut unul din primele mele terenuri din anii de ucenicie în antropologie de la SNSPA și am petrecut o vară întreagă alergînd de la un supermarket la altul pentru a desluși această lume a agenților de pază din București. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am observat cum practici asemănătoare erau recurente în mai toate spațiile comerciale, iar agenții puteau fi văzuți cărînd coșurile, aranjînd marfa, ba chiar pe unii i-am surprins dînd cu mătura sau făcînd diverse alte munci pe care le-am numit generic „gospodăreală“, munci care nu se regăseau printre obligațiile lor formale. Mai mult decît atît, atunci cînd am aflat că, în cazul multora, în fișa postului este înscrisă obligația de a nu construi relații cu angajații supermarket-ului la care sînt detașați, lucrurile au devenit și mai interesante. Iar cînd cineva mi-a mărturisit că una din atribuțiile cele mai importante e reprezentată de supravegherea angajaților din magazin și nu neapărat a clienților, care oricum sînt obiectul supravegherii camerelor de filmat instalate acolo, lucrurile s-au complicat și mai mult. Cine sînt acești oameni și cum au ajuns ei agenți de pază? Răspunsul necesită mai întîi un apel la istorie.

„Agentul de pază“, denumirea unei noi ocupații în România postsocialistă, își are unul dintre strămoși în persoana pazarnicului, polițistul din vremea Regulamentelor Organice, însărcinat cu paza unei piețe, a unui tîrg. Cuvîntul provine din turcesul pazarlîk (negustorie, comerț, trafic), din care în limba română s-au păstrat rădăcinile pază (acțiunea de a păzi) și pazar, devenit mai cunoscut ca bazar (tîrg). Această legătură înrădăcinată lingvistic între pază și comerț relevă, pe de o parte, faptul că activitatea comercială, piața în sine, era asociată unui spațiu aflat la limita moralității, punctat de practici ilicite și de conflicte, iar pe de altă parte, faptul că paza și piața se aflau într-o legătură de interdependență, în care paza(rnicul) ordona activitatea de comerț (pazar-ul) și nu invers. Privind din această perspectivă, se observă cum în zilele noastre această semnificație a fost răsturnată, iar forma sa radicală a devenit comercializarea pazei și apariția unei industrii a securității private. Pentru a înțelege cum s-a petrecut această resemnificare este nevoie de o altă incursiune în trecut, de această dată mult mai recent.

După căderea comunismului, în România, la fel ca în întreg spațiul Europei de Est, privatizarea proprietății publice a înregistrat un ritm extrem de rapid, unic în lume ca amploare, iar retragerea statului a coincis și cu diminuarea treptată a rolului acestuia în asigurarea protecției și securității. Emergența proprietății private a creat la fel de repede și „nevoia“ pentru securitate privată, și așa se face că primele firme de specialitate au început să funcționeze în 1991-1992, cu toate că abia în 1996 a fost adoptată prima lege prin care se reglementa activitatea acestora. Pînă în 2004, numărul total al firmelor de securitate care obținuseră licență depășea cifra de 1000 de companii private, în 2014 ajungeau la 1326, iar în 2017 la peste 1700. Dar cel mai important rol în boom-ul industriei securității private l-a avut adoptarea Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, prin care firmele private erau obligate să-și asigure protecția bunurilor, atît în interior, cît și în exterior. Cu alte cuvinte, statul s-a retras, dar în locul său a lăsat o piață. Karl Polanyi a fost printre primii care au văzut, contrar teoriilor economice ortodoxe, că piețele nu apar în mod natural, ci sînt construite politic, de către stat, prin norme, practici și reglementări, iar cazul României reprezintă o bună ilustrare a faptului că istoricul și antropologul de origine maghiară nu s-a înșelat nici de această dată. Prin intervenția directă a statului a fost creată o cerere nouă care a dus astfel la sporirea numărului de firme de securitate, care aveau rolul de a satisface aceste noi cerințe, mai mult sau mai puțin reale. Piața securității a devenit astfel cel puțin funcțională, dacă nu și utilă. Numărul mare de firme licențiate, în jur de 1700, la nivelul anului 2017, din care aproape o treime aflate în București, reprezintă o imagine clară a faptului că piața securității este una activă care atrage forță de muncă importantă.

Așa se explică faptul că în ultimul timp întîlnim agenți de pază la tot pasul, dar mai ales în supermarket-uri. Recrutați din diferite categorii sociale, de la foste cadre ale Poliției Comunitare la foști muncitori disponibilizați și pînă la pensionari în căutarea unui venit suplimentar sau tineri aflați la primul loc de muncă, agenții de pază din supermarket-uri reprezintă o categorie aparte în industria securității. Plătiți cu salariul minim pe economie, fără o pregătire adecvată, cu toate că aceasta este o condiție obligatorie, mulți dintre aceștia nu îți inspiră un sentiment de siguranță, ci unul contradictoriu, de neputință și inutilitate. Mai mult, din cauza faptului că trebuie să-i supravegheze și să-i controleze pe angajații supermarket-ului în care lucrează, agenții sînt etichetați uneori de către aceștia ca „țărani“, „pîndari“, „reclamagii“, „bădărani“, „impertinenți“, iar unii chiar îi suspectează la rîndul lor că sustrag produse din magazin. Nici clienții nu au o părere mai bună, de multe ori îi tratează cu dispreț, nu le răspund solicitărilor, îi reclamă sau chiar refuză să le arate marfa în cazul în care sistemul de alarmă pornește la ieșirea din magazin. Agenții de pază din supermarket-uri se confruntă astfel cu o lipsă a autorității care poate veni și dintr-o „conștientizare a inferiorității“, în termenii lui Goffman, avînd la bază originea lor socială precară. Uniforma de agent devine în astfel de cazuri un stigmat, iar acestei situații paradoxale în care se regăsesc, a insecurități securității, ei îi răspund îndeplinind munci care nu sînt înscrise în fișa postului, munci simple, de „gospodăreală“, prin care își cer dreptul la recunoaștere socială. Devin uneori excesiv de amabili cu clienții, le cară sacoșele la intrarea în magazin spre zona din dreptul caselor de marcat, pentru a nu mai fi nevoiți să le depoziteze în spațiile special amenajate, îi ajută pe angajații magazinelor, atunci cînd sînt solicitați sau chiar fără să li se solicite ajutorul. Nevoia de recunoaștere vine pe de altă parte și din necesitatea psihologică de a fi văzut, de către cei lîngă care își petrece cea mai mare parte a timpului, ca un coleg, nu ca un „pîndar“, iar de către clienții magazinului cu care intră în contact permanent, și este foarte posibil să-i și cunoască, mai degrabă ca un vecin și nu ca o persoană de rang inferior. Este adevărat că și supermarket-urile încurajează „gospodăreala“ pe motiv că agenții ar sta degeaba, însă, deși ar părea în contrast, „gospodăreala“ ca acțiune intrinsecă a agentului, venită din nevoia de recunoaștere, și încurajarea comportamentului de „gospodar“ de către managementul supermarket-urilor sînt într-o simbioză perfectă, managementul urmărind creșterea forței productive a agentului.

Unul dintre eșecurile majore ale comunismului, nota Vintilă Mihăilescu, l a constituit incapacitatea de a realiza o reală proletarizare a societății, din cauza faptului că un număr important de muncitori au rămas legați de gospodărie, iar majoritatea acestor muncitori nu au dorit să fie buni muncitori. Astfel, comunismul a creat mai degrabă un muncitor-gospodar, iar comunismul nu a reușit să distrugă satul și gospodăria sătească, ci, în mod paradoxal, în final, a întărit-o.

Dezindustrializarea, privatizările care au urmat în anii de tranziție au dus la pierderea locurilor de muncă pentru majoritatea acestor muncitori-gospodari. Cei mai mulți s-au trezit în doar cîțiva ani în fața unei situații aproape fără ieșire, munca pentru care fuseseră pregătiți, pe care o practicaseră o bună bucată de vreme, nu mai era căutată pe piață. Cu fabricile, uzinele și șantierele închise, muncitorii-gospodari s-au văzut rapid în postura de șomeri, muncitori rămași fără obiectul muncii și obligați, mai mult sau mai puțin, să caute soluții de recalificare profesională. Prin privatizarea securității, statul român a construit și o formă de intervenție socială, și astfel o parte importantă din ceea ce reprezenta clasa muncitoare a fost reconvertită, ajungînd să îngroașe rîndurile noilor „agenți de pază“, o categorie socială nouă aflată la limita precarității, agenți de pază care nu și-au dorit să fie agenți de pază.

În cazul lor, trecerea de la comunism la capitalism a adus cu sine și trecerea de la muncitorul-gospodar la agentul de pa­ză-gospodar. Practicile agenților în supermarket-urile bucureștene arată că „gos­podăreala“ este mijlocul prin care aceștia își afirmă și își cer recunoașterea, redefinind atribuțiile care le sînt impuse de sus în jos. Munca de „gospodăreală“ devine astfel nu doar un vehicul de integrare, de apartenență cu sens, ci și un mecanism de ordonare, de a realiza o ordine orizontală, prin relațiile sociale construite la locul de muncă. 

Răzvan Papasima este doctorand în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București.