În 2015, Pete Hoekstra, ambasadorul Statelor Unite în Olanda, a povestit într-o dezbatere publică cum în Olanda există zone islamizate în care nu se intră, zone închise în care și mașini, și politicieni sînt arși în plină stradă. Singurul lucru care a ­luat foc însă a fost știrea afirmațiilor lui, odată descoperite, pentru că nimic din toate acestea nu era adevărat. Intervievat anul trecut de către un jurnalist olandez, Hoekstra a categorisit știrea ca „fake news“ – o ușiță din păcate deja clasică –, susținînd că nu ar fi spus așa ceva, deși filmarea era deja accesibilă peste tot pe Internet. Abia la începutul lui 2018, Hoekstra a admis că a „înțeles greșit“. „Mica neînțelegere“ însă îi servise deja pentru a-și susține punctul de vedere legat de tema sensibilă a presupusei islamizări a lumii vestice.

O minciună ca aceea a lui Hoekstra e ușor de identificat, iar într-o țară democratică cu presă liberă e și destul de ușor de contracarat. Dar cînd vine vorba de situații mai complexe, în care se ciocnesc părți cu interese diferite, adevărul e mai curînd o negociere în care faptele concrete sînt doar o parte din ecuație și nimeni nu e pur rațional pentru că nimeni nu e complet lipsit de sentimente.

Deși propaganda e în principiu un termen neutru, iar conotațiile lui negative sînt adesea asociate cu regimurile totalitare ale secolului XX și, în prezent, cu Rusia sau cu orice alte țări, dar în general cu Vestul nu, sentimentul că Vestul ar fi mai puțin vulnerabil e doar o iluzie. Tot mai multe evenimente recente – Brexit și scandalul Cambridge Analytica, încălzirea globală și creșterea popularității extremei drepte, printre multe altele – au dovedit că manipularea e posibilă și în țările cu presă liberă și tradiție democratică. Interese puternice pun presiune spre definirea unui adevăr deghizat în unghiuri favorabile diferitelor puncte de presiune. Diferența crucială între țările vestice și o țară ca Rusia, de exemplu, e că în Vest se discută, minciunile crase sînt taxate urgent și opiniile contradictorii își găsesc o voce audibilă în spațiul public. Dar e oare asta suficient?

În cartea Ipocrizia sovietică și credulitatea vestică, Vladimir Bukovski definește trei feluri de adevăr: cel factual, bazat pe realități și fapte concrete, cel aflat la limita dintre două explicații aflate în contradicție una cu cealaltă și acel adevăr format dintr-o multitudine de ­mici adevăruri în care fiecare afirmație își are propria veridicitate. După Bukovski, fiecare dintre aceste abordări poate fi valoroasă cînd este aplicată unei anume categorii de probleme. Dar, din păcate, indivizii preferă doar una dintre abordări, în funcție de sistemul în care au fost formați, și au tendința să ignore existența altor posibilități.

Adevărurile factuale nu sînt negociabile în Vest, însă, în mod interesant, ele pot servi ca unelte de manipulare atunci cînd sînt prezentate selectiv. Cînd susținătorii Brexitului arătau cît îl costă pe un britanic apartenența la Uniunea Europeană, ce arătau era un adevăr, însă doar o parte a lui, ­lăsînd deo­parte cealaltă jumătate, neavantajoasă argumentului, aceea despre cîți bani aduce unui britanic apartenența la UE. Un adevăr selectiv e un frame aplicat unui subiect mare, și nu e neapărat o minciună, deși poate fi într-un asemenea context. Un frame, așa cum indică și termenul, e un fel de a privi realitatea printr-o ramă și e o unealtă în mîna oricui comunică activ.

Geert Wilders, liderul partidului olandez de extremă dreapta PVV, nu minte, dar și el prezintă un adevăr selectiv. Militantismul lui se ancorează doar în acele exemple factuale și analize care îi susțin argumentele, și rezonează cu susținătorii lui datorită unei sume de percepții ale acestora, de cele mai multe ori eronate. Dacă v-aș întreba care e procentul populației musulmane în Olanda, ce mi-ați răspunde? Ați fi surprinși să știți că el este estimat undeva între 4% și 6%? Majoritatea olandezilor îl estimează undeva la 19%, mai bine de trei ori mai mult. Iar dacă vă gîndiți că procentul e în creștere, Geert Wilders s-ar bucura să audă, însă statisticile arată altceva.

Și totuși, pe fondul unor generalizări și al unui discurs alarmist răspîndit în toată Europa, discurs care dezechilibrează mai mult decît efectul concret al numărului de imigranți și refugiați, Wilders dă glas și amplifică o neliniște bazată pe niște percepții formate subiectiv. Susținătorii lui au nemulțumiri personale, experiențe negative cu migranți și percep fluxul lor ca fiind mai mare decît este de fapt. Brand-ul unic de extremism de dreapta al lui Wilders – care nu include atacuri la adresa homosexualilor, evreilor și nici nu invită la conservatorism religios așa cum fac alte partide de dreapta – identifică islamul ca pericol unic, iminent și vizibil. Și deși susține că nu are nimic cu populația musulmană moderată, mesajul lui o afectează pentru că proiectează un viitor conturat din adevăruri selective, lipsit de claritate, anticipînd că populația musulmană va atinge o masă critică periculoasă, care va amenința democrația și libertățile de care olandezii se bucură acum.

Adevărul legat de situația minorității musulmane în Olanda e acel tip de adevăr undeva la mijlocul dintre două opinii care se contrazic. La polul opus lui Wilders se află cei care cred că granițele sînt limitări artificiale și nu sînt necesare, și că Olanda ar trebui să primească un număr nelimitat de refugiați. Între aceste două extreme sînt întrebările reale care, în loc să își găsească răspuns, se ­pierd și se transformă în acuzații, în isteria care acaparează discursul colectiv. Încotro ne îndreptăm dacă nou-veniții nu respectă regulile locale? Ce înseamnă pentru mine și pentru viața mea un flux mereu nou de imigranți? În ce fel poate integra societatea nou-veniții și în ce fel putem influența inadecvările care creează fricțiuni? Care e adevărata limită a umanității pe care o datorăm – fără îndoială – și cît de mare e fluxul de refugiați pe care îl putem absorbi?

Ambele părți își revendică autoritatea din cauze nobile, chiar dacă fundamental diferite, însă ambele polarizează și etichetează. În tensiunea pe care o creează, întrebările acestea, deși legitime, nu mai sînt întrebări, ci feluri de a te defini. În funcție de ce întrebi, ceilalți fac imediat o asociere și judecă automat cu cine ții. Cei deschiși spre imigrație duc o propagandă pozitivă, un marș spre generozitate și umanitate care ar fi de așteptat să echilibreze discursul negativ. Dar, în loc să echilibreze, acest tip de propagandă produce un alt dezechilibru la rîndul ei. Deși pozitivă, propaganda lor e tot un bias, atîta timp cît amuțește nevoia de a chestiona și îți ghidează alegerea spre ce ar trebui să vrei să fii. Folosind imagini dramatice, un apel continuu la emoții și o doză de intransigență, propaganda pozitivă nu invită la claritate și la o analiză rațională, ci reduce totul la o întrebare simplă: vrei să fii bun și să fii de partea noastră sau nu vrei să fii?

Coșmarul are fața compasiunii, uneori. Și isteria Wilders, și cea a generozității aproape mesianice sînt toxice în feluri diferite, dar asemănătoare, pentru că împing în față adevăruri selective ca adevăr unic, și astfel distrag de la acele discuții sănătoase care ar putea aduce răspunsuri noi. Adevărul e captiv în acele întrebări lăsate în aer și în cei care-și păstrează echilibrul și analizează diferite unghiuri pe cont propriu, dar care, pe fundalul de tensiuni, sînt voci pe care nu le mai putem auzi. Are adevărul nevoie de propagandă? Puțin probabil, pentru că adevărul e o chestiune de echilibru, înseamnă incluziune și dezbatere, și amîndouă sînt ceva ce propaganda nu poate fi. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalist freelancer.