Schimbul de scrisori dintre Titu Maiorescu şi omologii săi din Grecia, Bulgaria şi Serbia cu ocazia păcii de la București din august 1913 garanta gestiunea de către statul român a patrimoniului său şcolar şi bisericesc din Balcani destinat aromânilor, nu însă şi un statut specific pentru aceştia. Ieşiţi din circuit, din punct de vedere naţional, ei vor încerca din nou să pledeze pentru cauza lor. În zadar. „Acest popor cere un loc sub soare şi dreptul ce nu poate fi refuzat nimănui de a trăi liber şi de a putea să se roage şi să se instruiască în limba moştenită de la strămoşi. Neformînd o masă compactă, nu poate aspira la constituirea unui stat distinct şi nici nu poate cere să se unească cu România cu care nu se află în vecinătate“, citim într-un memoriu al Societăţii de cultură macedoromână din 1919. Dominate de principiul wilsonian al naţionalităţilor, de care românii, spre exemplu, vor beneficia, dezbaterile care au precedat tratatele de pace au acordat un rol secundar problemelor minorităţilor şi protecţiei lor. Colonizarea aromânilor în Cadrilater în perioada 1925-1932 a fost prezentată ca o soluţie oarecum inevitabilă. Rezultatele ei sînt însă contradictorii: la faţa locului, combativitatea şi, astfel, ponderea elementului aromân a scăzut, în timp ce în România nou-sosiții s-au afirmat progresiv ca o comunitate aparte şi au fost adesea percepuţi ca atare. Cu timpul, ei au fost confruntaţi cu aceleaşi probleme ca şi celelalte comunităţi minoritare, motiv pentru care o parte dintre membri acestei comunități au cerut în 2005 statutul de minoritate, care însă le-a fost refuzat.

Foto: Titu Maiorescu, wikipedia