Duminică, 3 august 2008, Aleksandr Soljenițîn a murit la reședința sa de la Troițe-Lîkovo, lîngă Moscova. A murit acasă, așa cum a dorit. De altfel, el i-a cerut în repetate rînduri soției, Natalia Dmitriev­na Soljenițîna, ca atunci cînd se apropie sfîrșitul, să nu-l trimită la spital, ci să-l lase să moară în patul lui. A doua dorință îndeplinită a fost să moară vara și nu iarna. S-a stins într-o vară caniculară, avîndu-i alături pe soție și pe fiul său, Stepan. A fost lucid pînă în ultima secundă. A plecat senin din această lume, de parcă a decis să ia o pauză pentru că obosise să trăiască, după cum comenta, la cîteva zile după înmormîntare, soția sa.

Pe masa camerei sale de lucru, cu ferestre uriașe, cît să capteze lumina ce-și făcea cu greu drum prin coroana pădurii de mesteacăn, lăsase o scrisoare neterminată și alte zeci de plicuri în care ordonase hîrtii de diferite dimensiuni, încărcate de notițe, scrise ordonat de mînă. Un perete al biroului era plin de astfel de plicuri și dosare, cu mii și zeci de mii de fișe. Un volum uriaș de informație; documentarea pentru cărțile sale. Pe masă stăteau adunate, într-un colț, zeci de creioane ascuțite, unele abia începute, altele minuscule. Toată viața, Soljenițîn a scris cu creionul.

În ultimii ani era tot mai obosit și dezamăgit. Pentru că lucra doar opt ore pe zi. După criza de sănătate și operația complicată din 2007 mai folosea doar mîna dreaptă. Era fericit că doctorii i-au salvat mîna dreaptă și nu stînga, astfel încît să mai poată lucra. Însă era departe de programul obișnuit de lucru, de 16 ore la birou, regim pe care l-a practicat multe decenii.

Trupul i-a fost depus la Academia de Științe din Moscova, unde a venit puțină lume să-și ia rămas-bun, poate din cauza ploii, care nu s-a oprit toată ziua. Dar și la Sankt Petersburg, pentru mitingul de comemorare nu s-au strîns nici măcar o sută de oameni. Iar acolo n-a plouat. Seara, l-au îngropat pe Soljenițîn în cimitirul mănăstirii de călugări Donskoi, la ceremonie participînd și președintele Rusiei, Dmitri Medvedev, revenit special din concediu. Mănăstirea Donskoi adăpostește celebra icoană a Maicii Domnului de la Don, pictată de Teofan Grecul. Aceasta a însoțit armata rusă în bătălia de la Kulikovo (1380). În curtea mănăstirii, închisă de bolșevici după lovitura de stat din 1917 și redeschisă abia în 1991, NKVD a săpat o groapă comună unde a aruncat (zeci, sute?) trupuri ale celor uciși în timpul epurărilor staliniste. E un monument acolo, în partea de est, care marchează locul gropii comune, însă e departe de zona centrală a vechiului cimitir, unde a fost îngropat Soljenițîn. Aproape de acesta se află, însă, mormîntul marelui istoric rus Vasili Kliucevski, profesor la Universitatea din Moscova.

Atunci cînd a murit Soljenițîn, au­toritățile și prietenii erau în plină pregătire pentru jubileul de 90 de ani, pe care i-ar fi împlinit la începutul lunii decembrie. Erau lucrate filme documentare, pregătite conferințe, medalii, onoruri, volume noi scoase în seria de opere complete. Soljenițîn era perceput ca unul dintre ideologii regimului, cel puțin asta era impresia intelighenției rusești, dar și a publicului. Media controlată de Krem­lin și însuși Kremlinul cultivau această idee. Și o cultivă și astăzi, cînd „centenarul Soljenițîn“, exportat în toată lumea, pare un veritabil proiect de „soft power“ rusesc.

Lucrurile n-au stat totdeauna așa. La jubileul de 80 de ani, Soljenițîn a acceptat cea mai înaltă distincție a Academiei Ruse de Științe, Medalia de Aur „Lomonosov“, dar a refuzat ordinul „Sf. Apostol Andrei“, cu care președintele Boris Elțîn l-a decorat, ceea ce l-a făcut pe unul dintre cei mai respectați intelectuali ruși, medievistul Dmitri Lihaciov, supraviețuitor al Gulagului, prim cavaler al acestui ordin, să afirme că vede în gestul lui Soljenițîn atît o probă de lipsă de educație, cît și una de sinceritate.

Reinserția în lumea culturală rusească de după prăbușirea Uniunii Sovietice a fost o operațiune care nu prea i-a reușit lui Soljenițîn. A pierdut startul din cauza condiționării revenirii sale de publicarea unei bune părți a operei. Ultimii ani ai glasnost-iului gorbaciovist erau mult mai complicați decît perioada Hrușciov, atunci cînd, în 1962, Novîi mir, avînd susținerea prim-secretarului PCUS care încerca să împingă mai departe destalinizarea, publicase O zi din viața lui Ivan Denisovici. Și ce-ar fi putut autorul Arhipelagului, operă scrisă cu peste douăzeci de ani în urmă, să spună în plus? De altfel, capitolele din Arhipelag publicate în 1989-1990 în Novîi mir au trecut neobservate și necomentate, spre dezamăgirea autorului.

În august 1990 i-a fost restituită cetățenia sovietică. După eșuarea puciului din august 1991, Soljenițîn i-a scris lui Elțîn sfătuindu-l să schimbe granițele republicilor sovietice, astfel încît etnicii ruși să se regăsească în Rusia și să nu accepte dictatura Fondului Monetar Internațional. Încă de la începutul reformelor, Soljenițîn s-a plasat în tabăra opozanților lui Elțîn. A criticat revenirea la denumirea de Sankt Petersburg, în loc de Leningrad, cerînd o denumire rusească, Petrograd, nicidecum una cu rezonanță străină. A criticat public, în mai multe rînduri, terapia de șoc și planurile de privatizare.

Întoarcerea lui Soljenițîn în Rusia a fost concepută ca un spectacol. La 27 mai 1994, alături de soția și fiul cel mic, Stepan, scriitorul coboară din avionul american care l-a adus la Magadan, se pune în genunchi și sărută ceea ce el numește „pămîntul sfînt al Rusiei“. E întîmpinat aici, ca de altfel peste tot pe unde călătorește, de delegații ale foștilor deținuți politici. Din Estul îndepărtat închiriază un vagon special în care străbate aproape întreaga Rusie, pînă la Moscova. Vagonul rămîne cîte două-trei zile în diferite orașe, unde Soljenițîn planifică opriri, apoi e atașat de alt tren pînă la următoarea stație. O întreagă echipă BBC l-a urmat, încercînd să realizeze un film serial. N-a ieșit nimic, a fost un dezastru.

La 21 iulie, vagonul familiei Soljenițîn, atașat la expresul Beijing-Moscova, ajunge în gara Iaroslav. Pe o ploaie măruntă, în fața cîtorva sute de persoane, dintre care unele venite să-i ceară să plece din Rusia, a ținut un scurt discurs. În dreapta, soția Natalia se uită îngrijorată spre zecile de umbrele care împung cerul. În stînga lui, primarul Lujkov încearcă să liniștească mulțimea. Pentru ambițiosul primar al Moscovei, marele scriitor apărea ca un potențial vehicul politic. În acel moment, mai toată lumea vorbea de intrarea lui Soljenițîn în marea politică, iar o candidatură la președinție era dată ca sigură. La 28 octombrie a ținut un discurs fulminant în Duma de Stat. Unul dintre cele mai antioccidentale, antireformatoare și nostalgic veliko-ruse discursuri pronunțate pînă atunci în clădirea de la Ohotnîi Riad. În noiembrie e primit de președintele Elțîn, căruia i-a făcut o serie de reproșuri. Soljenițîn era șocat de inechitatea dramatică ce se instalase în Rusia. Numai că aceasta nu era rezultatul reformelor și al privatizării, cum acuza scriitorul, ci tocmai al lipsei acestora și al însușirii, adesea frauduloase, a proprietăților statului de către o elită cleptocrată.

În aprilie 1995, Soljenițîn a început o serie de emisiuni de televiziune, în care povestea despre călătoriile sale prin Rusia, despre oameni și necazurile lor, milita pentru consolidarea căzăcimii, deplîngea faptul că Rusia și-a abandonat etnicii în diferite foste republici sovietice. Practic, emisiunea era tot mai critică de la un episod la altul, ceea ce irita Puterea. Cum, în toamna lui 1995, se desfășura campania electorală pentru alegerile parlamentare, iar în primăvara lui 1996 urma să înceapă campania prezidențială, emisiunea lui Soljenițîn, căreia i se reproșa și audiența scăzută, a fost suspendată. Dezamăgit, scriitorul a încercat să încheie socotelile cu actualitatea rusească publicînd Rossiia v obvale (tradusă în limba română Rusia sub avalanșă).

S-a retras la masa de scris, a revenit la literatură și a publicat cîteva serii de povestiri în Novîi mir. Lucra în acel moment cîte 14 ore pe zi, documentînd, printre altele, 200 let vmeste (Două secole împreună. Evreii și rușii înainte de revoluție. 1795-1917, apărută în limba română, în patru volume), carte pe care o publică în 2001-2002. În jurul acestei cărți izbucnește o polemică foarte dură, formulîndu-se acuzații grave de antisemitism la adresa lui Soljenițîn.

Însă nimic nu mai poate opri steaua lui Soljenițîn, aflată din nou în ascensiune, căci, este tot mai evident, el devine preferatul autorităților ruse. Dar este departe de inima publicului, care-l contestă tot mai vehement, acuzîndu-l de un ego cosmic și de o lipsă totală de empatie. Ales academician, doctor honoris causa al Universității din Moscova, deținător a numeroase ordine și medalii, Soljenițîn stîrnește invidie printre scriitori și oameni de cultură. E vizitat acasă de două ori de președintele Vladimir Putin (2000 și 2007), care pare să-l fi anexat și care l utilizează în acțiuni politice antidemocratice, dînd citate din Soljenițîn.

La rîndul său, tot mai vehement contestat, Soljenițîn i-a acuzat de metode kaghebiste pe cei care se îndoiesc de caracterul lui, dar și de valoarea operei sale. E puternic, toate reflectoarele sînt ațintite asupra lui, așa că plătește vechi polițe. Așteaptă să moară Șalamov, autorul Povestirilor din Kolîma, pe care unii critici le consideră peste Arhipelag ca valoare literară și mărturie documentară, ca să-l critice pe motiv că ar fi slab din punct de vedere artistic și că ar fi fost lipsit de patriotism în reflectarea sistemului sovietic.

În orice caz, la doi ani de la moartea sa, în august 2010, pe mormîntul din cimitirul Donskoi s-a ridicat o frumoasă cruce de marmură. La ceremonia care a avut loc atunci, în spatele Nataliei Soljenițîna, îngenuncheată în fața crucii, se afla însuși Evgheni Primakov, sprijinit de peretele bisericii, purtînd obișnuiții ochelari cu lentile heliomate. 

Armand Goșu este conferențiar dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.