Acasă, la Cernobîl

Andrei UDIŞTEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 630 din 17-23 martie 2016
Acasă, la Cernobîl jpeg

Cum trăiesc şi muncesc ucrainenii din Zona de Excludere de la Cernobîl, după 30 de ani de la cel mai mare accident nuclear din istorie?

Uneori, dacă e cald afară, bătrîna Maria Petrovna stă singură ore întregi pe un scaun, în curte. De pe gard o priveşte pisica. În jur e liniştea adîncă, tipică, din Perişev, satul în care Maria locuieşte. În curţile vecine se vede cum natura a invadat tot. Prin ferestrele caselor ies crengile unor copaci, acoperişurile stau prăbuşite, uliţa e acoperită de iarbă înaltă. Sînt zile cînd Maria mai sapă în grădina din spatele casei. În rest, stă prin casă, se mai uită la televizor şi, în general, aşteaptă ca ceva, orice, să se petreacă. Poate va veni în vizită poştaşul din oraşul cel mai apropiat, care îi aduce pensia. Sau poate fiul de la Kiev, care îi aduce medicamente. Sau poate, de data aceasta, va veni în vizită un grup de tineri străini, curioşi cum de Maria încă mai trăieşte. Şi, în special, de ce trăieşte aici. Cînd vin grupurile astea, se lasă şi cu o şedinţă foto, din care îi rămîn şi Mariei cîteva instantanee. Le pune într-o vitrină, alături de fotografii cu oficiali care îşi amintesc de oamenii ca Maria o dată pe an, în jurul datei de 26 aprilie.

Maria Petrovna are 88 de ani. Este una dintre cele aproape 200 de persoane care s-au întors, în ciuda radiaţiilor, în satele din Zona de Excludere de la Cernobîl – perimetrul contaminat, pus sub pază strictă după 26 aprilie 1986, cînd s-a petrecut cel mai mare accident nuclear din istorie. Toţi cei care s-au întors acasă sînt oameni bătrîni. Acesta este unul dintre motivele pentru care, deşi au trecut ilegal în perimetrul protejat, „coloniştii“ de la Cernobîl sînt toleraţi de autorităţile ucrainene.

În Perişev mai sînt trei astfel de bătrîni. Cîndva, prin sat venea o maşină cu alimente, de unde se mai aprovizionau. Acum nu mai vine nimeni. Dacă ar avea nevoie de ambulanţă, Maria ar trebui să ia cumva legătura – nu se ştie cum – cu un bărbat care locuieşte lîngă cimitir, singurul om cu telefon de prin zonă.

„Dar nu mi-e frică de radiaţii! Nu mi‑e frică de nimic!“, aproape strigă femeia. Apoi, cu graba omului bucuros de vizită, arată fotografii din tinereţe. În curtea Mariei e curat. E singura gospodărie îngrijită din sat, de altfel. Din poartă, Maria numără: „Acolo nu mai e nimeni, acolo iar nimeni. Au murit toţi“. Apoi se înveseleşte. „Of, dacă mai aveam 50 de ani, vă dansa baba!“, şi începe să rîdă şi să bată în ritm, din picioare.

Zona de Excludere de la Cernobîl este uriaşă. Se întinde pe 2600 de kilometri pătraţi. În satele unde s-au întors foşti locuitori, se înregistrează uneori niveluri ale radiaţiilor aproape de cele normale. Printre „punctele fierbinţi“, puternic radioactive, acestea sînt zonele unde viaţa a mers mai departe.

Cam asta este şi teza pe care o susţine Evgheni Gonciarenko, un tip tînăr, îmbrăcat în ţinută army, deşi nu este militar. Evgheni locuieşte, trei săptămîni pe lună, într-un apartament din oraşul Cernobîl – localitate aflată la cîţiva kilometri de celebra centrală. În oraş sînt cazaţi cei aproape 3000 de lucrători care se ocupă de întreţinerea centralei. În urma accidentului, centrala s-a transformat, dintr-o unitate energetică, într-una de ecologizare e deşeurilor radioactive.

Job-ul lui Evgheni Gonciarenko este însă să însoţească vizitatori străini. Familia lui este la Kiev, însă Evgheni preferă viaţa la Cernobîl. „Am venit în 2000 prima dată. Un prieten al meu lucra aici, dar nu permanent. M-am gîndit: «De ce nu, e interesant». De fapt, pe atunci nici nu-mi puteam imagina ce e cu zona asta. Îmi aminteam de nişte articole în ziare, arăta ca după «Apocalipsa nucleară». Dar cînd am venit eu în zonă am văzut multă natură, mulţi copaci, animale. Şi eram şocat, pentru că era complet diferit faţă de ce gîndeam despre acest loc. Aşa că am început să locuiesc aici“, spune Evgheni.

Merge des prin oraşul Pripiat – poate cel mai cunoscut simbol al accidentului, loc rămas în nemişcare după marea evacuare din 1986. Aici se fac celebrele fotografii cu păpuşi şi măşti de gaze din fiecare album foto despre Cernobîl. Unii spun că toată această recuzită a fost adusă special de dragul fotografiei. Adevărul este însă că păpuşile-clişeu au rămas în urma evacuării. Unele dispar, alături de alte „suveniruri“ radioactive, în ciuda avertismentelor ghizilor de a nu atinge nimic.

Cimitir radioactiv

„Sîntem în mijlocul unui cimitir radioactiv“, spune Evgheni. Pentru cei care cunosc însă locurile, este uşor să ocolească punctele fierbinţi. Evgheni ştie, de exemplu, că nu e bine să intre în subsolurile clădirilor din Pripiat. Dar şi că e acceptabil să stea, cîteva ore pe zi, în centrul localităţii. „Uneori oamenii îmi spun: «Vai, dar ce stil de viaţă extrem!» Nu pentru mine. Poate dăunător. În unele locuri, periculos. Dar nu extrem. Pentru mine, extrem este cînd urci pe un munte, cînd sari cu paraşuta“, spune Evgheni.

Era o perioadă cînd, dacă era întrebat de sănătate, îşi permitea să spună că e sănătos tun. În urmă cu un an, însă, s-a trezit cu un verdict la spital care l-a pus pe gînduri. „Am aflat că am diabet. Şi înainte de asta, cînd oamenii mă întrebau de pericolele asupra sănătăţii aici, era simplu. «Totul e OK, mă simt bine.» Dar acum e o întrebare complicată pentru mine“, zice Evgheni. Cînd nu însoţeşte străini printre ruinele radioactive, Evgheni îşi petrece timpul în apartamentul său. E linişte, e bine. Aici compune piese la chitară bas. Melodii întunecate, inspirate de peisajul dezolant în care trăieşte.

Există oameni care vin să vadă Zona de Excludere, prin agenţii de turism. Operatorii turistici îi numesc vizitatori, nu turişti – pentru a sublinia că nu este un loc de distracţie, ci un muzeu rămas pe locul unei tragedii. Pentru Serghei Gaşak, însă, un biolog care studiază Zona de Excludere, să vii să te plimbi la Cernobîl, fără un scop profesional, e pură prostie. „Eu trebuie să fac asta. E profesia mea. Dar fără să ai un scop profesional este o prostie să vizitezi o astfel de zonă. O prostie absolută!“, repetă Serghei, în timp ce goneşte cu jeep-ul său pe un drum secundar, sălbatic.

Serghei monitorizează orice semn că natura îşi revine în zona otrăvită de la Cernobîl. De fapt, asta este şi teoria lui: că locul se transformă, în lipsa omului, într-o adevărată rezervaţie naturală. La o primă privire, peisajul confirmă asta. Serghei pune o frînă bruscă. „Acolo!“, spune şi arată în iarba înaltă cum doi elani au ieşit la păscut. Apoi analizează atent niște oase. „Lupii au mîncat acest animal“, dă verdictul biologul. Oasele sînt puternic contaminate radioactiv, însă. Cam aşa e cu biologia la Cernobîl: e minunată abundenţa naturală, însă, în profunzime, se ascund efectele radiaţiilor.

Există studii care arată că au apărut anomalii la anumite păsări şi scăderi ale populaţiilor de insecte. Pentru Serghei, însă, toate astea sînt secundare. „Radiaţiile pot ucide“, spune. „Dar pot cauza efecte negative diferite la nivel individual, nu per total. E imposibil să observi animale cu mutaţii sau care mor. Nu. Pentru unii indivizi, da, este posibil. Dar populaţiile, speciile, ecosistemele apar însă ca fiind normale.“

Biologul nu crede că radiaţiile sînt marea problemă a Zonei de Excludere. Ci omul. „Se înregistrează frecvent cazuri de braconaj“, spune. Nu mai e nici o surpriză să dai, prin locuințele părăsite, peste coarne de cerb, puse la păstrare, de exemplu. Dozimetrele arată însă că sînt puternic contaminate. Și nimeni nu știe prin cîte case din afara zonei ajung pe post de trofee.

Locuitorii care s-au întors în satele părăsite văd cel mai bine cum natura îşi reia locul la Cernobîl. Ivan şi Maria Semeniuk sînt singurii locuitori din Opacici, o localitate părăsită unde toate casele stau să cadă. Ivan are 80 de ani. Cînd era mai tînăr, a avut parte de întîlniri ceva mai ciudate. „Timp de o lună m-am întîlnit mereu cu un lup, cînd mergeam la pescuit“, spune. Se întîmpla mai mereu pe la 7 dimineaţa, se opreau amîndoi în drum şi se uitau cîteva clipe unul la celălalt. Cîteva zile, Ivan i-a adus lupului pîine. A vrut să-l domesticească. Apoi, într-o zi, lupul a dispărut şi Ivan a rămas în singurătatea din Opacici.

Cu greu, Ivan îşi îmbracă şuba şi iese în curte, ca să arate gospodăria. Pisici, găini, cam tot ce trebuie. Şi, în coteţ, un pui de mistreţ. Ca să nu existe vreo îndoială asupra provenienţei animalului sălbatic, Ivan susţine că l-a primit de la un fiu, aflat într-o localitate din afara zonei. „Prin Internet l-a cumpărat!“, spune repede bătrînul. „Îl cresc pentru carne. Nu depune slănină.“

Andrei Udişteanu este jurnalist la Digi24 şi a fost la Cernobîl de două ori.

Foto: A. Captarenco

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.